Fable III Review: Cu găina pe câmpii

Apărut aproape simultan cu mult mai seriosul
The Witcher 2: Assassin of Kings, Fable III continuă
linia simplistă a seriei, fără a-şi bate capul prea mult
cu gameplay complex, poveste impresionantă sau măcar cu un sistem
RPG bine dezvoltat. De fapt, Fable II nici măcar nu a ajuns
pe PC, iar Fable III este în mod evident o portare
a titlului apărut la sfârşitul anului trecut pentru Xbox
360.

Povestea, atâta cât este, o continuă pe cea din al doilea titlu
al seriei: unul dintre copiii regelui se află pe tronul Albionului,
doar că faptele sale tiranice îl împing pe fratele său (sau sora,
alegerea genului e doar o problemă de estetică) să se revolte şi să
unească ţara în jurul lui pentru a-şi detrona ruda malefică.
Prezentat ca o imagine a revoluţiei industriale din secolul
al XIX-lea, Fable III are de toate de combătut, exact ca
un politician pe scena românească: sărăcie, foamete, copii la muncă
şi cerşit, exploatare, crimă organizată şi baroni locali.

De cealaltă parte, tu, eroul, trebuie să convingi diverşi lideri
că eşti persoana ideală care să le îndeplinească doleanţele, chiar
semnezi pentru asta, dar sistemul jocului nu te obligă să
te şi ţii de cuvânt. La final, după ce devii
rege, lucrurile nu se opresc: trebuie să iei
decizii ca un adevărat monarh şi depinde doar de tine dacă
redeschizi biblioteca sau o transformi în bordel, dacă transformi o
minune naturală în groapă de gunoi sau laşi poporul sa moară de
foame în timp ce tu strângi milioane în cuferele personale în loc
să asiguri condiţii ideale de trai.

Până la a ajunge rege însă, calea e grea şi presărată, evident,
cu nevoia de a îndeplini o lungă serie de misiuni:
unele din cele mai mai banale (omoară monştrii care ameninţă satul,
distruge cuibul de bandiţi, cară pachete şi scrisori), dar şi
idei chiar originale (eşti erou într-un joc de
D&D cu un Dungeon Master obsedat de moarte, o fantomă te obligă
să joci în piesa ei de teatru, nobilii oraşului iau parte la un
spectacol de circ unde tu eşti personajul atacat de valuri
nesfârşite de monştri – supravieţuirea nu e opţională!).

Sistemul de creştere în nivel este tipic unui joc de
consolă: trebuie să aduni „guild seals”, nişte discuri de
cheltuit pe cufere cu upgrade-uri pentru arme (sabie, topor, puşcă
sau pistol) sau magii (gheaţă, foc, fulger sau o combinaţie între
oricare două), plus o serie de pachete ce deblochează
acţiuni comportamentale sau
mini-jocuri (de la jucat fripta şi făcut plăcinte
până la dans, săruturi, cumpărat de magazine şi case pentru a
scoate bani din comerţ şi chirii).

Poţi să te căsătoreşti, să faci copii sau să omori tot
ce mişcă, poţi fi îngerul păzitor al naţiunii sau călăul
ei, jocul practic nu are nicio reacţie deosebită la
alegerile tale, chiar dacă ele există. Astfel nu prea eşti
tentat să experimentezi sau cu atât mai puţin să reiei jocul; mai
mult, luptele sunt un festival de click-uri la
grămadă, magii overpowered şi AI inamic practic
inexistent. Nici măcar nu mori (doar eşti inconştient),
iar nivel mai mare de dificultate vei compensa cu poţiuni faptul că
viaţa nu se mai regenerează automat. Nici măcar companionul canin,
de ajutor (teoretic) în lupte nu ajunge să-ţi trezească cine ştie
ce sentimente, fiind util mai mult să latre pentru a semnaliza
cufere şi comori îngropate.

Colac peste pupezele total neatrăgătoare ale gameplay-ului, mai
există şi o listă lungă de bug-uri, probleme de coliziune,
scăderi de framerate, plus salvări care decid că sunt
corupte, deci irecuperabile. Dintre toate, ultima este cea
mai enervantă şi am păţit-o după vreo 10 ore de joc, când aveam
chef să o iau de la capăt cum îi e câinelui a linge sare. Noroc că
am prieteni amabili şi am făcut rost de alte salvări, nu înainte de
a spune chestii inexprimabile aici despre Lionhead, Microsoft şi
Games for Windows Live.

Practic, singurul lucru într-adevăr bun este
grafica, extrem de variată şi cu peisaje spectaculoase,
chiar dacă numărul de poligoane nu rupe gura târgului. Codri
periculoşi, vile impresionante şi colibe sărăcăcioase, fabrici şi
cartiere industriale afumate, peşteri şi subterane misterioase au
fiecare un ceva aparte care aduc un plus la lipsa de imersiune.
Coloana sonoră se remarcă şi ea, doar replicile
eroului sunt cam seci, iar restul NPC-urilor dau din gură ca ţaţele
la supermarket: mult şi fără rost. Modul cooperativ este
util doar pentru lupte, în rest fiecare poate face ce
vrea, astfel că parte mai mult o adiţie forţată decât un adevărat
plus.

Deşi mult dorit pe PC, Fable III rămâne în esenţă un joc
de consolă, simplist pentru a se potrivi pe un controller,
fără profunzime, un „must have” doar pentru fanii înrăiţi sau
jucătorii casual fără pretenţii.