Electronic Arts deja ne-a obişnuit cu lansarea a câte două titluri Need for Speed pe an. Astfel, dupa ce în această primăvară am primit simulatorul Need for Speed: SHIFT 2 Unleashed, acum a venit vremea alternativei arcade - Need for Speed: The Run. Bazat pe motorul grafic Frostbite 2 (acelaşi din Battlefield 3) şi realizat de experimentata echipă de la Black Box (acelaşi producător din spatele titlurilor Underground şi Most Wanted), noul NFS avea un potenţial imens, promiţând un prim joc al seriei bazat pe un fir narativ consistent.

Din păcate, socoteală de acasă nu prea s-a potrivit nici de această dată cu cea din târg, The Run fiind, din multe puncte de vedere, o mare dezamăgire. Putem porni lista lipsurilor cu mult trâmbiţata poveste, în care Jack Rourke, un borfaş ce avea probleme cu mafia, se înscrie într-o cursa de proporţii apreciabile, de la San Francisco şi până la New York, al cărei premiu i-ar putea asigura eroului mult dorita linişte. Din păcate, fraza precedentă sumarizează fără probleme întregul aşa-zis fir epic al jocului, din care se remarcă doar filmul de început şi nimic mai mult.

Pe parcursul întrecerii, Jack trebuie să întreacă o serie de oponenţi, ale caror personalităţi nu sunt mai deloc dezvoltate. Ţi se prezintă un loading screen cu informaţii despre viitorul adversar, eventual o foarte scurtă secvenţă cinematică cu acesta şi apoi eşti aruncat direct în cursă. Cine sunt însă aceştia? De ce participă în cursă? Ce treabă au cu personajul principal? Rămâne să ghiceşti tu sau să-ţi pui la contribuţie imaginaţia pentru a crea o eventuală intrigă. Extrem de dezamăgitor.

De altfel, această cursă ce se desfăşoară pe întregul teritoriu al Statelor Unite este şi pretextul după care a fost organizată campania single player a jocului. Vorba vine însă întregul teritoriu american, campania este împărţită în 10 stagii (a câte 4-5 probe fiecare), ce pot fi duse la bun sfârşit în doar câteva ore. Spre exemplu, în cazul meu, pe dificultate medie, cronometrul întregii campaniei s-a oprit la 2 ore şi 15 minute. Penibil.

Probele din fiecare stagiu sunt însă destul de variate, existând curse clasice în care trebuie depăşiţi un număr anume de oponenţi, întreceri contracronometru în care trebuie să recuperezi timp preţios faţă de cei din faţa ta, "bătălii" în care într-un timp dat trebuie să depăşeşti un adversar şi să te menţii în faţa sa, precum şi confruntări directe cu aşa-zişii boşi, personajele insipide de acare aminteam mai devreme.

Totuşi, marea majoritate a acestor probe sunt scriptate excesiv, cu maşini de poliţie care gonesc cu 500km/h (altfel nu-mi pot explica cum un Ford Crown Victoria poate depăşi un Lamborghini Aventador), elicoptere ale mafiei care trag în tine, explozii şi alunecări de teren şi alte minunăţii de acest gen, care nu prea au nimic în comun cu ideea unei curse. Unde mai pui ca în unele cazuri, la cele mai firave ieşiri în decor (în urma cărora ai putea redresa fără probleme maşina), jocul decide de la sine putere să-ţi mănânce un reset şi te aruncă înapoi la ultimul checkpoint.

Şi pentru că tot a venit vorba de maşini, deşi The Run conţine o ofertă destul de variată de bolizi, doar o fracţiune dintre aceştia pot fi conduşi pe parcursul campaniei principale. Mai mult, jucătorul poate comuta între aceste maşini doar în anumite momente cheie ale poveştii, precum şi în staţiile de benzină presărate pe trasee. Acestea din urma, pe lângă faptul că rup fluenţa curselor, te mai fac să şi pierzi timp important în confruntarea cu ceilalţi şoferi.

De asemenea, puteţi da uitării opţiunile de personalizare vizuală sau mecanică ale maşinilor, prezente în celelalte titluri arcade ale seriei Need for Speed. În NFS: The Run, poţi alege culoarea şi, eventual, un body kit diferit (doar în cazul anumitor maşini). Înţeleg că un titlu mai serios nu ar trebui să-şi bată capul cu cine ştie ce opţiuni legate de împodobitul maşinilor cu neone sau eleroane, însă aici vorbim de un joc arcade 100%.

Ce-i drept, în momentele în care toate aceste probleme nu-şi fac apariţia, experienţa de şofat din NFS: The Run este plăcută, maşina răspunde decent la comenzi (parcă mai bine pe tastatura decât pe gamepad, un lucru cu adevărat straniu), iar modelul de damage (pe care-l puteţi admira în urma unui accident) îşi face treaba cu brio. De alfel, aspectul jocului este neaşteptat de bun, motorul grafic Frostbite 2 fiind capabil de reproducerea unor peisaje impresionante din punct de vedere vizual.

Din păcate, nu acelaşi lucru poate fi spus şi despre optimizarea pentru PC, chiar şi pe sisteme foarte performante framerate-ul fiind limitat artificial la 30FPS. Câteodată, deşi framerate-ul raportat rămâne acelaşi, o scădere a rezoluţiei a ajutat la oferirea unui sentiment de joc mai fluent, însă nu cu mult. Spre comparaţie, versiunea de consolă nu arată cu mult mai rău şi rulează parcă mult mai bine.

Producătorii s-au lăudat înaintea lansării jocului că o parte importantă a acestuia va avea loc în afara maşinilor, în timp ce Jack încearcă să scape de poliţie sau urmăritori. Din păcate, aceste secvenţe şi asa foarte rare (cred ca le poţi număra pe degetele unei mâini), sunt bazate în exclusivitate pe quick time events, unde trebuie să apeşi de nebun anumite taste atunci când ţi se cere acest lucru. Mai bine se limitau pur şi simplu la nişte secvenţe cinematice neinteractive.

Pe lângă campanie, au mai fost adăugate şi o serie de challenges, ce se deblochează pe măsură ce avansezi în povestea principală. Aici se pot câştiga medalii şi se pot compara timpii obţinuţi cu performanţe prietenilor care joacă, la rândul lor, NFS: The Run. Acest lucru este posibil graţiei sistemului Autolog, care acum este integrat pe PC cu clientul Origin, prietenii de pe acest serviciu fiind automat adăugaţi listei de oponenţi virtuali din joc.

În schimb, multiplayer-ul ar fi fost foarte interesant, dacă ar fi funcţionat aşa cum trebuie. Acesta este împărţit pe playlist-uri, fiecare compus din câte 3-4 curse independente, la finalul cărora se pot câştiga puncte în funcţie de locul ocupat. Înainte de începerea acestora, are loc o extragere aleatorie, premiul ales fiind acordat celor care termină playlist-ul pe podium. Din păcate, la momentul intrării în cursele propriu-zise, poţi avea supriza să fii aruncat de pe traseu fără nicio explicaţie, sau lovit de tot felul de nesimţiţi al căror principal scop este ruinarea experienţei de joc a celorlalţi participanţi la întrecere. Asta, bineînţeles, în cazul fericit în care chiar te poţi conecta vreun server...

Astfel, din păcate, noul NFS: The Run nu prea are cu ce se lăuda în afara graficii cu adevărat reuşite şi a unui multiplayer interesant în teorie. Campania single player este extrem de scurtă, cursele scriptate până la sânge, optimizarea dezamăgitoare şi problemele de conexiune omniprezente. Păstraţi-vă banii pentru altceva.