A Game of Thrones: Genesis Review: Idei bune, implementare jalnică

Un joc cu un asemenea titlu e ca o copertă de revistă cu o femeie dezbrăcată. Atrage atenţia instantaneu, te gândeşti doar la bestseller-urile lui George R.R. Martin şi la ecranizarea realizată de HBO, cu cel puţin la fel de mult succes. Din păcate însă, A Game of Thrones: Genesis este doar un joc de buget, cu idei extrem de interesante, dar cu o implementare foarte slabă; un titlu cu potenţial pentru că sunt multe jocuri care permit folosirea diplomaţiei, dar doar ca alternativă, nu ca o condiţie de gameplay fără de care nu se poate.

Accentul este pus pe diplomaţie, subterfugii şi trădări pentru că exact astea sunt elementele predominante şi în cărţi. Trădare, mită, alianţe matrimoniale, asasinate şi vorba dulce a înţelegerilor secrete formează cea mai mare parte a jocului, departe de ideile clasice ale strategiilor în timp reale bazate pe muncitori-colectori de resurse sau pe construirea de armate şi distrugerea bazei din celălalt colţ al hărţii. În toată campania, singura construcţie pe care o poţi considera proprietatea ta este Feudal Home, punctul de pornire al expansiunii tale imperiale.

Apoi, orice mijloc poate fi la fel de bun ca altul să cucereşti oraşele învecinate, dar cei mai importanţi sunt mesagerii, un fel de miniştri de externe ai timpurilor moderne. Ei trec de la oraş la oraş şi le conving să devină aliaţii tăi, colaborare ce poate fi întărită printr-o căsătorie cu o domniţă nobilă. Astfel vin banii, atât de necesari pentru construirea armatelor, a căror acţiune devine la un moment dat inevitabilă.

Spionii folosesc la încheierea de alianţe secrete şi dezvăluie garnizoanele care apără intrarea în oraşe (altfel invizibile şi capabile să descopere un asasin şi să ducă la arestarea lui); asasinii, evident, duc la îndeplinire misiuni oneroase, eliminând doamnele nobile pentru a distruge alianţele de sânge, altfel indestructibile sau pentru a jefui comercianţii ce aduc aur inamicilor. Hoţii (rogues) instigă populaţia la revolte, iar gărzile proprii servesc şi ele la descoperirea agenţilor inamici şi la arestarea lor pentru o recompensă zdravănă.

Evident, tot ce poţi face este şi la dispoziţia AI-ului, astfel că avem de-a face cu un permanent joc de-a şoarecele şi pisica; din păcate, în campanie cel puţin inteligenţa artificială nu pune la muncă toate posibilităţile şi s-ar putea să te plictiseşti rapid până ce decide jocul să-ţi deblocheze opţiunile interesante. Acţiunea are viteza melcului, astfel că te multe ori doar dai click-uri şi parcă nimic nu se întâmplă; iar când lucrurile se precipită, eşti mult prea rapid asaltat de tot felul de evenimente despre care nici măcar n-ai fost avertizat pentru că interfaţa duce lipsă de astfel de elemente. De altfel, nici măcar nu există shortcut-uri, nici opţiuni „automatizate” de tipul „move – attack”.

Când se ajunge şi la lupte se simte cel mai mult lipsa unor comenzi structurate, de tipul celor din strategiile consacrate, cum ar fi Total War. Animaţiile sunt jalnice, iar odată izbucnit conflictul, orice posibilitate diplomatică dispare de parcă n-ar fi existat vreodată. Cum cumpărarea unei trupe creşte automat costul următoarelor, e destul de greu să-ţi construieşti o armată serioasă; şi chiar dacă o ai şi foloseşti cu cap mecanica piatră-foarfece-hârtie, luptele în sine sunt doar un amestec de trupe şi de click-uri în care te rogi să nu se ducă de râpă moralul.

Şi presupunând că ai răbdare pentru că eşti fan al cărţilor şi filmului, povestea nu oferă evenimente cu adevărat semnificative pe care să le controlezi; tot ce e interesant e povestit în textul de la finalul misiunilor (cu tot cu greşeli gramaticale de neiertat şi voci care sună de parcă actorii ar fi fost obligaţi şi torturaţi să-şi spună replicile).

Tot ce nu face campania bine este însă lăsat să se desfăşoare în meciurile skirmish şi în multiplayer. Aici, abilităţile unităţilor trebuie cumpărate şi câştigi prin acumularea de puncte venite din crearea de alianţe sau distrugerea celor ale inamicului. Evident, acţiunile au un farmec aparte când reuşesc, mai ales când asasinul se strecoară cu succes pe lângă gărzile descoperite de spion, ca apoi să otrăvească doamna din castel, exprimându-şi cinic „părerea de rău”.

Dar totul până la inevitabilul război, unde nu există comezi de grup, nici posibilitatea de da mai multe ordine (queue), nici statusuri clare ale trupelor, fie ele de suport sau de atac. Şi, din păcate, partea multiplayer este goală, în mod cert strategii de birou sunt ocupaţi cu jocuri mai bine realizate din punct de vedere al mecanicii gameplay-ului.

Şi e păcat, pentru că A Game of Thrones: Genesis putea fi o strategie genială. Ideile diplomatice sunt excelente, dar ar fi avut nevoie de o implementare cel puţin de calitatea celei din seria Total War pentru a fi folosite la potenţial maxim. Din păcate însă, micromanagementul excesiv şi lipsa opţiunilor din interfaţă şi din lupte nu fac decât să fugărească jucătorii pasionaţi de strategii, dar şi fanii universului medieval creat de Martin.