Amnesia

| 30.06.2011
Amnesia

Nici nu mai ştiu cum am dat de concursul acesta minunat, atât de
entuzismat sunt. Văzând că pot scrie câte review-uri vor muşchii
mei (sau mai bine spus câte mă ţine tastatura) şi observând că unii
au scris despre jocuri mai vechi dar bune, am început imediat să mă
scarpin în cap încercând să mă gândesc la un joc cât mai unic şi
interesant de citit despre.

Am răsfoit printre fişierele HDD-ului, câutând la jocurile pe care
nu le-am jucat de ceva vreme şi care sunt intalate cel mai devreme
de acum două reinstalări de Windows. În cele din urmă câţiva dintre
neuronii rămaşi au reuşit să aprindă beculeţul din cap:
Amnesia!

Oh, nu nu nu! Nu vorbesc de Amnesia: The Dark Descent, ci de un alt
Amnesia, apărut nu mai tărziu de 1983! Jocul ăsta e mai vechi decât
mine cu 12 ani. Primul lucru la care te gândeşti când auzi de
asemenea antichitate este ce grafică ar putea să aibă, ca apoi să
te uiţi peste screenshot-uri şi să realizezi că nici NU ARE
grafică! Nu că e fascinant? Sunt sigur că specimenele generaţiei
„cantăr” care au citit până acuma deja au închis pagina cu
articolul de faţă şi m-au înjurat pentru că i-am făcut să piardă
din preţiosul lor timp. Dar pentru cei care încă mai sunteţi
aici…

Aşadar jocul face parte din categoria „text-game”, un gen de jocuri
îndeajuns de obscur cât să nu aibă majoritatea habar de el. Prima
oară când m-am jucat cu aşa ceva a fost de fapt o revistă care nu a
reuşit să apară în multe exemplare şi n-a apucat decât 3 ediţii
cred eu. Se numea Malik şi apăruse în 2006. „Gameplay-ul” era să
citeşti povestea şi la sfârşitul fiecărui pragraf erau opţiuni gen
„dacă alegi să x, du-te la paragraful y, sau dacă ai vrea să y
du-te la z” pentru fiecare decizie pe care vroiai să o iei.
Povestea te punea în pielea unui prinţ plecat spre oraşe sau regate
vecine în speranţa de a lega alianţe pentru a ajuta propriul regat
în războiul cu o rasă de piei verzi. Revista venea la pachet cu un
zar şi nişte cărţi cu personaje. De multe ori dădeai peste inamici
şi lupta era inevitabilă. Aşa că dădeai cu zarul să vezi cât HP
luai din viaţa inamicului reprezentat de cartea corespunzătoare.
Multe decizii sau consecinţe duceau la paragrafe de sfârşit al
jocului. Pentru mine a fost o experienţă plăcută, pe atunci nu prea
jucam RPG-uri şi Malik m-a învăţat despre ele.

Aici, eşti un individ care se trezeşte gol puşcă într-o cameră de
hotel şi complet lipsit de memorie.
Scopul este, indubitabil, acela de a afla cine eşti şi cum ai ajuns
acolo, şi eventual să afli şi de ce eşti vânat de asasini. Povestea
se complică pe măsură ce avansezi în joc.

Poate tocmai lipsa graficii este ceea ce face atât de interesant
jocul. Asemănându-se cu o carte, te lasă să îţi imaginezi
împrejurimile în funcţie de descrierile pe care ţi le face textul.
Şi este un text care îţi descrie fiecare scenă cu precizie
chirurgicală. Dacă eşti bătut la cap cu „mai pune mâna pe o carte”,
dar tu vrei numai să te joci la calculator, poţi da peste nas
jucând Amnesia (*troll face*).

Ori, se poate ca punctul forte să fie libertatea. Poţi parcurge
povestea în stilul tău. Poţi tasta aproape orice acţiune. Da, poţi
şi să înjuri, jocul are din câte se vede şi ceva umor pe lâgă
misterul care te macină permanent, postând un text care te învaţă
minte să nu mai spui cuvinte urâte.

Scorul are trei categorii, aşa că în funcţie de acţiunile pe care
le săvârşeşti eşti punctat fie la scorul de detectiv, de caracter
sau de supravieţuitor.

Binenţeles, ai şi un inventar cu obiectele care le culegi pe
parcurs. Trebuie să fi foarte atent la detalii şi să controbăi pe
unde se poate, nu poţi să şti pe unde se află vreun indiciu.

Toate astea dovedesc potenţialul de rejucabilitate pe care îl are
jocul. Nu ştiu dacă ori ştiaţi deja, ori bănuiaţi, dar eu unul până
să descopăr Amnesia nu mă gândeam că mecanicile de diversificare
care fac jocul rejucabil existau încă de pe atunci.

Ţin să menţionez că nu sunt un gamer răbdător, în mare eu mă joc
shootere sau orice alt joc dinamic şi spontan. Dar iată că amnesia
reuşeşte să mă ţină în faţa ecranului, deşi nu este decât text alb
pe fundal negru. Aş îndrăzni să fac o comparaţie şi să spun că
Amnesia este captivant ca un roman poliţist bun.

După atâtea valuri de jocuri febrile şi obositoare, liniare dar cu
grafici care se screm să arate fotorealiste, e bine să mai punem
mâna şi pe aşa ceva, când şi când.

Ce aţi mai vrea să spun? Cerinţe de sistem? Cred că glumiţi! Nota
care i-o dau jocului? Cred că se cuvenea aşa ceva pe vremea lui,
însă acum, ar fi cam aiurea să-i dau o notă, cu toate că merită 10
orice ar fi, scopul articolului a fost de a atrage atenţia asupra
lui, nicidecum să îl critic.

Ah! Un link de unde să îl descărcaţi! Nu ştiu cât este de
funcţional acum jocul, dar cel puţin pe Windows XP cu SP3 mie îmi
merge.

P.S.: Dacă nu înţelegeţi ceva din descrierea jocului de pe acel
site la care am dat link, pe mine să mă înjuraţi, deoarece este
tradusă de mine, în calitate de translator pentru România pe
respectivul site-ul cu pricina.

Tags: