The Rogue Prince of Persia Review: moartea este doar un nou început

Este aproape ironic faptul că Prince of Persia, o franciză care a conferit gaming-ului modern conceptul de mișcare fluentă, de acrobație pe muchie de cuțit, ajunge în 2025 să-și reinventeze destinul printr-un roguelike 2D. Și nu orice roguelike: The Rogue: Prince of Persia este un titlu care te prinde de guler, te trântește într-o arenă plină de capcane, inamici și arme cu personalitate proprie și îți șoptește: „hai să vedem dacă mai știi să dansezi”. Ideea cu dansul mă duce la muzica din joc, absolut fantastică, cred că ar fi mers să pună și Myrath la greu.

Și da, „dansul” acesta este tot ce contează aici. Dans cu săbii, cu dash-uri care îți dau iluzia că ești invincibil, cu platforme care se surpă sub tine și cu un soundtrack care îți pulsează în urechi ca un set de tobe orientale aduse în 2025 și mixate la un BPM nebun.

Fluența, un trademark dus la extrem

Dacă în 1989, în primul Prince of Persia, farmecul era să simți greutatea fiecărui salt, aici totul este construit în jurul unei mișcări line, ca o mătase desfășurată pe ecran. Prințul poate să alunece printre atacuri, să sară pe pereți, să se strecoare prin inamici și să dea acea senzație de ritm ușor, dar susținut, pe care foarte puține jocuri o ating. Însă jocul nu e indulgent: capcanele plasate diabolic și atacurile intercalate ale inamicilor îți demonstrează rapid că frumusețea mișcării vine la pachet cu durere. Oricât de bun ești, la un moment dat te vei trezi făcut zob, învățând pe pielea ta ce înseamnă „rogue”.

Sistemul de progresie (ascension) este nucleul care dă sens repetiției. Fiecare run aduce ceva nou, fie că e o poveste, o armă, un upgrade sau o lecție despre cât de fragil ești în fața hazardului. Jocul nu-ți aruncă recompense ieftine, ci îți cere să-ți câștigi cu sudoare fiecare pas în plus. E genul de loop care nu devine frustrant, ci obsesiv.

Muzica este un spectacol de sine stătător

Trebuie spus răspicat: soundtrack-ul este criminal. Nu seamănă cu nimic ce-ai mai auzit în gen. Are un filon oriental recognoscibil, dar e îmbibat cu energie modernă, cu ritmuri care îți accelerează pulsul și te obligă să intri în transa run-ului. Nu e fundal, e sânge care curge prin venele jocului. V-am spus, poate prea mult electronic… Mă gândesc că piese precum Dance, de la Myrath, sau Believer, tot de la trupa orientală din nordul Africii, cred că ar fi mers de minune.

Povestea, un fir de aur într-un labirint

Nu, nu e Hades. Nici Hades 2, deși te duci cu gândul acolo, când vezi grafica animată, dar până la urmă așa a fost toată franciza Prince of Persia. Cumva, ți se pare anormal că se întoarce la origini, față de cum au arătat cele apărute prin anii 2000, Warrior Within sau Sands of Time. Dar nici nu încearcă să fie acele jocuri. The Rogue: Prince of Persia livrează o narațiune subtilă, emoționantă pe alocuri, care se desfășoară pe bucăți, run după run, ca un mozaic. Quest-urile și micile interacțiuni devin momente de respiro, dar și motivația de a continua. Surprinzător de bine scrisă pentru un roguelike, povestea se simte ca o recompensă, nu ca o obligație.

Jocul, în sine, este o bijuterie vizuală. Fiecare zonă arată ca o tapiserie orientală adusă la viață, fiecare animație pare regizată cu migală. Și, spre deosebire de multe trailere care cosmetizează realitatea, aici jocul arată în gameplay exact cum arată în promo-uri: 2D, dar spectaculos.

Armele, ca-n roguelike: instrumente ale plăcerii și durerii

Varietatea armelor este, probabil, cel mai mare atu al jocului. Fiecare sabie, suliță, arc sau armă exotică are personalitatea ei, atacuri unice, condiții speciale și feeling diferit. Unele sunt rapide și nervoase, altele sunt greoaie dar letale. Toate însă sunt distractive, iar jocul te împinge să le testezi, să combini și să găsești setup-uri care îți schimbă complet modul de joc.

Nu există joc perfect, iar The Rogue: Prince of Persia nu este excepție. Varietatea de build-uri, deși acceptabilă, nu este la fel de bogată precum în alte roguelike-uri. Da, există sinergii și medalii care mai modifică formula, dar de multe ori vei simți că faci cam aceleași lucruri cu arme diferite. În plus, există câteva momente nu atât de reușite, mai ales când te agăți de platforme semi-solide fără să vrei, lucru care rupe puțin fluența jocului. Și poate cel mai mare minus: recompensele nu sunt legate suficient de zone. Loot-ul e randomizat, ceea ce face ca alegerea drumului să fie mai degrabă un zar decât o strategie. Asta ar putea fi îmbunătățit semnificativ.

La final, prințul merită încoronat din nou

The Rogue: Prince of Persia nu este doar un spin-off, ci o dovadă că Ubisoft, cu ajutorul studioului Evil Empire, pot lăsa o franciză clasică să respire aerul prezentului fără să o sufoce. Este un joc atractiv, greu, fluent, cu muzică dementă și o varietate de arme, care te ține lipit de ecran. Are lipsurile lui, dar ce contează când în fața ta e un roguelike care reușește să fie atât o provocare, cât și o sărbătoare a mișcării?

Dacă ești fan al genului roguelike, este un must-play. Dacă ești fan Prince of Persia, mai ales după The Lost Crown de anul trecut, s-ar putea să nu fie jocul pe care îl așteptai. Dar reprezintă, în sfârșit, un motiv să te bucuri: prințul nu doar că a revenit, ci a învățat să renască de fiecare dată când moare.