NBA 2K26 Review: baschet pe bani grei, printre trișori

Știți că, de câțiva ani, în mod constant, venim cu recenziile jocurilor din franciza NBA 2K: am fost obiectivi, de fiecare dată, v-am împărtășit veștile bune, v-am povestit cât de mult a crescut seria, că s-a mai ascultat de fani etc. Însă partea de micro-tranzacții se dovedește a fi și mai agresivă la noua ediție NBA 2K26. Într-atât de agresivă, încât aproape m-a făcut să renunț la PS Plus, la meciurile online, concentrându-mă, pentru binele meu, pe componentele offline.

ProPLAY motion engine-ul din joc nu-i marketing, este magie. Vă jur, pentru un fan al baschetului, jocul lasă o primă impresie fantastică, mai ales vizual. Parcă pașii nu mai alunecă, iar fiecare planare e o veritabilă declarație. Când Durant face doi pași la dreapta, se ridică, aterizează pe piciorul stâng iar piciorul drept rămâne suspendat o clipă, parcă ai admirat un tablou în mișcare, nu o animație. Când vezi un pivot ca Jokic pivotând și realizând o fentă, credeți-mă, mișcările acelea rivalizează cu capodoperele, cel puțin pentru iubitorii acestui sport. Pur și simplu te face să atingi butoanele controller-ului… cu respect, ca pe o coardă de violă.

Rhythm-shooting-ul, cu regula „green or miss”, revenită în prim-plan, mută accentul pe măiestrie. Chiar criticam anul trecut că a dispărut, dar a revenit acum. Pe Pro și mai sus nu mai merge cu pase trimise la nimereală; trebuie timing, trebuie ritm. Când prinzi momentul perfect de lansare a mingii, simți satisfacția ca pe o notă finală care cade perfect în ecou. E pământul pe care se clădește din nou adevăratul baschet.

Dar pe măsură ce urci din arena aceea sacră spre holurile largi ale meniurilor, dai de mirosul acru al monedei. VC-urile sunt o plagă economică. Sunt SIDA, ciumă, BTS, ce vreți voi. Nu sunt doar un rău necesar; sunt vânătorii aceia nevăzuți care te urmăresc pas cu pas: vrei cosmetice? Plătești. Vrei să urci mai repede? Plătești. Vrei să nu fii umilit la propriu în online de cineva care a umplut portofelul cu pixeli? Plătești. E sufocat, e sistematizat, e o uzină de transformare a dorinței în bancnote virtuale. Iar drept cireașă de pe tort, jocul este, iarăși, plin de cheateri. Nu știu ce sistem de anti-cheat este folosit pentru NBA 2K26, dar rămâne o rușine mondială, masivă.

Ce e bun, poezie în mișcare

Controlul fizic al jucătorilor a atins un nivel în care compari animațiile cu amintirile reale ale meciurilor. Firele de mișcare sunt atât de naturale încât uiți că ai de-a face cu un joc.

Diversitatea mișcărilor, mai multe pentru jucătorii de post, pentru creatori, recreează feeling-ul celor care dominau istoria: Jokic care îți rupe echilibrul cu un pump, Kareem care lovește cu cârligul său legendar sau Wilt, care umple tabela cu statistici ce te fac să oftezi.

Ritmul la aruncare readuce skill-ul în față, adică succesul nu mai este măsurat doar în funcție de cât ai plătit în plus, pe lângă costul inițail al jocului.

Ce e toxic, tâlhăria din spatele cortinei

Microtranzacțiile nu-s accesorii, sunt stăpâni. MyTeam este o piață de relicve unde banii cumpără venerație: cardurile cu legendele devin obiecte de lux, iar norocul din pachete e mijlocul prin care 2K îți vinde admirația. Cosmeticele: haine, pantofi, hanorace WNBA la prețuri aberante; toate astea transformă identitatea avatarului într-un artefact de lux pentru care mulți plătesc, alții se umilesc să-l câștige.

Imaginați-vă o scenă: Wilt, Kareem, Abdul-Jabbar, Jordan, Kobe, fantomele care ar trebui să-ți inspire reverență, stau pe bancă într-un salon de închiriere. Să joci cu ei devine un serviciu cu abonament. Aceasta nu este doar vânzare; este o veritabilă profanare. Când o legendă devine produs, când performanța devine proprietate digitală, sportul suferă.

MyPlayer, povestea frântă de reclame

MyPlayer oferă momente bune pe teren; dar în afara terenului de baschet, scenariul e o telenovelă care-ți taie pulsul. Personajul vine din Vermont, e gata de stream, dar interesul narativ e întrerupt constant de mini-task-uri care seamănă mai mult cu unități de monetizare decât cu dezvoltare a personajului. În loc să-ți scrii propria epopee, ți se oferă o miniserie pedantă. E ca și cum ți-ar pune la picioare un text scris de vreun copywriter dintr-ăsta disperat să se afirme sau de vreun advertiser la început de drum.

WNBA și Sabrina Ionescu, de luat în seamă

Reprezentarea WNBA-ului e făcută cu respect. Sabrina Ionescu nu e token, e viziune. Modul în care vede terenul, pasele, alegerile ei, toate sunt redate cu gând la autenticitate. Într-un mediu în care multiplayerul masculin se transformă adesea în circ al statisticilor cumpărate, WNBA rămâne un bastion al rafinamentului tactic: acolo încă mai contează timing-ul, citirea defensivelor, colaborarea.

Sabrina devine alegoria unui baschet care nu vinde sufletul la casierie. Asta îmi amintește de o declarație dată de Dan Nistor pe vremuri, că el nu avea șansa de a juca în Franța pentru că era român. Păi Sabrina Ionescu ce e?

MyTeam & MyGM, două fețe ale aceleiași monede

MyGM rămâne un loc de refugiu: simulare, negociere, control total. Acolo jocul îți oferă ceea ce promit sporturile: structură, strategie, dragoste pentru management. MyTeam e cealaltă față: colecție, gambling, dependență. Ambele sunt bine construite, dar una hrănește viciul, cealaltă pasiunea.

Când intri online, poți întâlni monștri de statistică, 110 la toate abilitățile, și sistemul anti-cheat pare mai degrabă o glumă amară. Input lag și matchmaking inconsistente transformă meciurile în loterie. Dacă vrei competiție corectă, recomandarea e simplă: stai offline.

Poezie licitată, demnitate în vânzare

NBA 2K26 oferă cea mai pură senzație de baschet recent: mișcări, ritm, simulare. Este, pe alocuri, artă. Dar acea artă e expusă într-un magazin al cămătarilor. Microtranzacțiile nu numai că strică echilibrul: calcă în picioare memoria legendelor. Îi transformă pe Wilt sau pe Abdul-Jabbar din legende în carduri de colecție de vânzare. E șocant și trist.

Dacă iubești baschetul ca artă, cumpără. Dacă îți dorești ca baschetul (din NBA 2K26) să fie o competiție corectă, nu te aventura în online. Dacă urăști modul în care companiile vând amintirile și transformă sacrificiul în tranzacție, atunci calcă în picioare microtranzacțiile cu aceeași furie cu care ai zdrobi un adversar sub panou. Strigă, scrie, refuză. Fă-ți lineup-ul cu demnitate și lasă-i pe ăia de la casierie să se înece în propriul lor cashflow. Jos cu ei! “Turul doi ânapoi cu Enbiei”.