The Outer Worlds 2 Review: când sarcasmul devine armă de calibru mare

Există jocuri care îți promit lumi vaste, universuri epice și alegeri existențiale bazate pe un sistem de moralitate. Și există The Outer Worlds 2, care îți oferă toate aceste lucruri, dar cu un zâmbet ștrengar și un cot în coastă. Obsidian s-a întors, și pare că studioul a decis că nu mai e suficient să facă o parodie de Fallout spațial; acum vor să demonstreze că pot construi o întreagă satiră a industriei AAA, a capitalismului interplanetar și, dacă mai rămâne loc, și a noastră, a jucătorilor veșnic dornici de „alegeri semnificative”.

Dacă primul The Outer Worlds era o gură de aer proaspăt în 2019 — un RPG colorat și pe alocuri tăios, dar limitat tehnic — continuarea adoptă un ton similar, dar mult mai ascuțit. Al doilea joc al seriei nu doar că este mai mare și mai ambițios, dar este și mai lucid. Într-o eră dominată de open-world-uri care se laudă cu sute de ore de conținut reciclat, Obsidian a ales alt drum: sarcasmul drept combustibil. Și ghici ce?! Chiar funcționează!

La nivel de poveste, The Outer Worlds 2 nu reinventează roata, dar știe exact cum să-l îmbrace în straie deopotrivă familiare și surprinzătoare. Intri din nou în rolul unui erou de categoria B (și, în tradiția Obsidian, un pic de glumă pe seama ta), trezit din hibernare într-un nou sistem stelar, unde corporațiile dictează în continuare legile, iar coloniile se zbat între absurditate birocratică și disperare umană.

Universul e viu și plin de detalii, dar, mai important, e ironic. Panourile publicitare mint cu nonșalanță, NPC-urile repetă sloganuri corporatiste cu o naivitate dezarmantă, iar misiunile secundare se transformă în miniaturi satirice despre consumerism, muncă fără sens și branding existențial. Dacă Fallout: New Vegas râdea amar de apocalipsă, The Outer Worlds 2 râde de viața de zi cu zi — doar că pe altă planetă.

Și, sincer, râsul ăsta e binevenit. Într-o industrie unde multe RPG-uri iau prea în serios propriile mitologii, Obsidian are curajul să fie dezinvolt. E un joc care știe că îl joci și te tachinează cu asta la fiecare pas. De la tutorialul autoironic până la dialogurile care par scrise de un filozof obosit de ședințele de marketing, totul are acel ton „știm că știi”.

Dacă ar exista un premiu pentru dialogul cu cel mai bun balans dintre comedie și critică socială, The Outer Worlds 2 l-ar lua fără discuții. Replica de manual Obsidian – gluma care te face să râzi și apoi să te întrebi dacă nu cumva ai devenit exact tipul de jucător de care râde jocul – este peste tot.

NPC-urile nu sunt simple decoruri. Fiecare are o mică dramă, o absurditate cotidiană, un vis corporatist eșuat. De pildă, o misiune care pornește ca o banală cerere de ajutor se transformă într-un eseu despre valoarea umană în raport cu productivitatea. Dar pentru că totul este ambalat în umor sec și dialoguri spumoase, realizezi abia după ce ai râs că tocmai ai jucat o critică socială mai eficientă decât 10 episoade din Black Mirror.

Asta e magia Obsidian: nu predică, ci ironizează. Nu te moralizează, ci te prinde în propria contradicție. Și o face cu eleganță, nu cu sarcasm ieftin. Când un personaj îți spune: „Aici la Spacer’s Choice, fericirea e opțională, dar recomandată pentru productivitate”, nu doar zâmbești – simți că undeva, în birourile Obsidian, cineva a avut o zi foarte bună la scris scenarii.

Primul joc păcătuia prin spații restrânse, zone separate prin ecrane de încărcare și o lume care părea pe ici pe colo lipită cu bandă adezivă. Prin The Outer Worlds 2, Obsidian ne arată că și-au învățat lecția: hărțile sunt acum vaste, pline de rute alternative, de peisaje colorate care oscilează între idilic și toxic. Planetele au personalitate — de la deșerturile industriale cu miros de plastic încins la junglele bioluminescente unde fauna te atacă cu un rânjet comercial.

Grafic, nu este o revoluție, dar stilul contează mai mult decât tehnologia. Design-ul artistic rămâne superb, cu o paletă de culori care pare inspirată din postere retro-futuriste. Fiecare colț are o identitate vizuală clară, iar animațiile – deși uneori stângace – au acel farmec de „B-movie” care se potrivește perfect tonului.

Pe de altă parte trebuie menționat că nici aici motorul Unreal nu face minuni. Pe lângă timpii lungi de încărcare, pentru un framerate optim e nevoie de folosirea tehnologiilor de upscaling încorporate. Nu este tocmai un titlu care să-ți topească placa video, dar o pune la treabă serioasă. Poate e vorba doar de optimizare ce se va rezolva cu un nou driver grafic, dar, per ansamblu, performanța tehnică lasă uneori de dorit.

Luptele sunt mai dinamice decât în primul joc. Armele au greutate, feedback-ul e satisfăcător, iar diferitele specializări oferă libertate reală: poți juca drept diplomatul sarcastic, care convinge inamicii să se predea de rușine, sau psihopatul cu lansator de plasmă care dă foc la tot.

Skill tree-ul e mai curat și, având în vedere că armele și armurile oferă numai bonusuri care țin de lupte, alegerea abilităților devine importantă. Nu poți să dezvolți un erou care să fie la fel de bun la toate. Va trebui să faci alegeri usturătoare și să te concentrezi pe câteva domenii cheie, cele care îți sunt mai simpatice și va trebui să te împaci cu ideea că dacă ești bun la spart seifuri s-ar putea să nu fii la fel de bun la medicină. 

Camarazii tăi sunt mult mai bine creionați decât în primul joc, dar totuși au încă un iz generic. Fiecare are o poveste coerentă și glume proprii, dar reacțiile par câteodată forțate de dragul de a se încadra într-un stereotip de personaj. Pe de altă parte deciziile tale afectează mult mai mult relația ta cu aceștia: replicile și finalurile se schimbă vizibil, iar anumite alegeri au consecințe neașteptate, care se dezvăluie după zeci de ore.

Aici The Outer Worlds 2 strălucește, fiind un joc care te lasă să fii erou, ticălos sau ceva între, fără să te judece. Doar te observă cu acel zâmbet ironic, ca un prieten care știe că vei face oricum prostia ce-ți trece prin cap.

Partea cea mai fascinantă este modul în care Obsidian transformă satira în mecanică de gameplay. De exemplu, sistemul de reputație corporatistă îți oferă bonusuri pentru obediență — și te pedepsește subtil dacă ești prea „independent”. Unele misiuni par să te manipuleze să alegi în favoarea unei companii, doar ca, mai târziu, să descoperi că toate alternativele duc la un rezultat absurd.

Este un joc care nu doar parodiază capitalismul galactic, ci îl și simulează. Cu zâmbetul pe buze. Și exact asta îl face genial.

The Outer Worlds 2 nu încearcă să fie Skyrim în spațiu. Nu-ți promite infinitul, ci un univers cu limite bine gândite, dar plin de alegeri care contează. Într-o lume unde „conținutul nelimitat” a devenit scuză pentru design plictisitor, Obsidian face opusul: un RPG finit, dens și memorabil.

Are bug-uri? Desigur. Unele animații sunt stângace, AI-ul uită uneori ce făcea, iar câteva misiuni secundare par mai puțin inspirate. Dar acestea sunt mici cicatrici pe un chip cioplit parcă cele mai rezistente materiale SF.

The Outer Worlds 2 este genul de joc care pare făcut pentru cei care au crescut cu Fallout: New Vegas, Mass Effect și KOTOR, dar care între timp s-au săturat de grandiozitate falsă. Este o continuare care nu încearcă să-și depășească predecesorul în dimensiuni, ci în profunzime și rafinament.

Iar Obsidian Entertainment reușește din nou imposibilul: un RPG care te face să gândești, să râzi și să te simți inconfortabil în același timp. Într-un peisaj unde prea multe jocuri sunt fie moraliste, fie superficiale, The Outer Worlds 2 atinge acel rar echilibru între distracție, reflecție și sarcasm.