Priest Simulator Vampire Show Review: când înnebunești pe ton creștin

După ce pornești Priest Simulator te tot întrebi ce naiba au gândit oamenii care au lansat jocul ăsta… Este genul acela de joc despre care, dacă îl vezi doar în trailer sau în primele minute, ai putea jura că ai de-a face cu o glumă extinsă, scăpată de sub control. Și într-un fel, chiar este, dar una foarte bine gândită, foarte conștientă de ea însăși și, mai important, surprinzător de solidă în execuție. Nu e doar la mișto sau un mockumentary, dar nici nu trebuie luat prea mult în serios.

Am intrat în joc fără așteptări reale, cu reflexul clasic de „hai să vedem ce prostie mai e și asta!”, iar, după primele 30 de minute, senzația era că am fost lovit cu o grenadă flashbang narativă. Totul e absurd, fragmentat, intenționat derutant, ca și cum jocul refuză să-ți explice regulile lumii în care te aruncă. Dar diferența dintre haos și design aici este că, încet-încet, începi să înțelegi că haosul e chiar structura de bază. Totul are sens, chiar și grafica aia tâmpită, plus muzica, cu black metal polonez, în limba prietenilor din nord-vest.

Dă cu satane pe gameplay

Din punctul de vedere al gameplay-ului, Priest Simulator nu încearcă să vină ca un titlu „curat” sau perfect rafinat. Se vede acolo un strat vizibil de “jank”, dar este genul de imperfecțiune care nu strică experiența, ba chiar îi dă personalitate, cum era la jocurile vechi, realizate fără mari resurse. Nu te lovești de bug-uri care să-ți distrugă progresul, ci mai degrabă de momente ciudate, animații ușor rigide sau interacțiuni care par făcute din bucăți lipite manual, cum era făcut South Park pe vremuri. E un fel de GTA făcut la Bârlad sau într-o cârciumă din Lodz, cu programatori sau dezvoltatori de jocuri rupți de băutură. Nalewka, lichiorul ăla polonez din fructe, cu fel și fel de ierburi, care te aruncă între rachiu și palincă.

Combat-ul este decent, dar nu punctul central al experienței, e funcțional, uneori satisfăcător, dar clar nu acolo a fost investită energia principală. Adică ai fel și fel de arme, dai și fugi, că vin o grămadă de inamici peste tine, iar lovitul și fuga reprezintă soluția ideală. În schimb, jocul strălucește în activitățile sale secundare, în special în secvențele de tip confesiuni și exorcizări, care au un ritm și o atmosferă mult mai interesante decât te-ai aștepta de la un titlu cu această premisă, aparent parodică.

Poveste cu structură de reality TV

Adevărata surpriză este că jocul chiar are o structură narativă coerentă, sub stratul de absurd și umor, există un fir logic, o lume construită cu reguli interne și o continuitate care se menține mai bine decât ar avea dreptul să o facă un astfel de titlu.

Personajele evoluează, dialogurile nu sunt doar glume aruncate la întâmplare, iar universul, deși complet ieșit din tipare, își păstrează consistența. Este genul de poveste care nu încearcă să fie „serioasă” în sens clasic, dar nici nu cade în haos gratuit. Se află într-un echilibru ciudat între satiră, absurd și construcție de lume autentică. Adică de la un satanist, transformat în preot, primește o misiune care să-i stârpească pe sataniști, dar mai ales să înțeleagă binele credinței.

Grafică și direcție artistică

Vizual, jocul este imposibil de confundat, are un stil artistic cu personaje ce par sculptate din lemn și materiale brute… creează o identitate vizuală foarte puternică. Nu este un joc care să impresioneze prin fidelitate grafică, ci prin decizie artistică, pentru că totul pare intenționat imperfect, dar coerent în imperfecțiunea sa. Este acel tip de estetică pe care fie o respingi complet, fie o găsești fascinantă. În acest caz, funcționează surprinzător de bine pentru tonul general al jocului, iar direcția este una excelentă, nu respingătoare. Mă gândesc că, dacă jocul ăsta avea grafică în stil RE Engine sau de next-gen, nu cred că ar fi avut farmecul actual.

DLC-ul care aduce și mai mult haos

Un alt element neașteptat de solid este voice acting-ul. Chiar dacă înregistrările nu sunt mereu de calitate tehnică perfectă, interpretările sunt foarte bine calibrate pe stilul jocului. Există un sentiment constant că actorii înțeleg exact tipul de proiect în care sunt implicați și livrează în consecință. Sunetul contribuie mult la atmosfera generală, mai ales în momentele în care jocul alternează între ridicol și ușor macabru, pentru că e plin de metal, de black, de death, de muzică specifică atmosferei din joc.

Din punct de vedere tehnic, jocul stă într-o zonă acceptabilă, nu este o experiență impecabil optimizată, dar nici nu este problematică în sensul în care să devină frustrantă. Există mici sincope, mici ciudățenii de fizică sau animație, dar toate par să facă parte din același ADN al jocului. E genul de titlu în care „imperfecțiunea” nu e accident, pare să fie stilul autorului.

Pe lângă jocul principal, Priest Simulator are și un DLC important, numit Her Ghost. Și nu e un DLC de tip „cosmetic” sau un mic pachet de hărți, ci o extensie narativă care continuă evenimentele din povestea de bază, păstrând exact același ton: absurd, autoironic și ușor blasfemic, dar surprinzător de coerent în construcție. Povestea DLC-ului pornește dintr-un nou incident în San de Ville, unde o entitate legată de „Zâna Măseluță” pune din nou orașul pe jar, iar jucătorul este aruncat într-o serie de exorcizări și situații complet ieșite din tipar. Nu schimbă fundamental formula jocului, dar o duce mai departe, cu încă câteva misiuni, secvențe narative și situații care amplifică exact ce făcea bine jocul de bază.

Ca structură, DLC-ul rămâne fidel ideii de „la fel ca jocul, dar mai ciudat, mai tâmpit, mai dobitoc”. Adică nu încearcă să devină altceva, ci să împingă și mai departe estetica și umorul deja existent. E mic ca dimensiune, dar bine integrat, și se simte mai degrabă ca un episod bonus dintr-un serial complet deraiat decât ca un add-on clasic.

Dacă jocul de bază este deja un haos organizat cu momente de surprinzătoare claritate, DLC-ul vine ca o prelungire firească a acelui univers, fără să-l „normalizeze” sau să-l rafineze excesiv. Își păstrează jank-ul, își păstrează umorul și își păstrează identitatea vizuală, doar că adaugă încă un strat de nebunie peste un joc care deja nu mai avea inhibiții.

În contextul general, Priest Simulator + Her Ghost DLC nu mai e doar un experiment curios, ci un pachet complet de satiră interactivă dusă la extrem, dar făcută cu suficientă grijă încât să nu se prăbușească în simplu nonsens.

Impresia generală e în zona verde

Ceea ce începe ca o experiență aparent de tip „rău, dar bun” se transformă treptat într-un joc surprinzător de bine gândit în nebunia lui. Nu este doar o glumă extinsă, ci un experiment reușit, cu identitate proprie, cu ritm, cu lume și cu suficient conținut cât să te țină mult peste ce ai fi intuit inițial. L-am arătat multor prieteni în social media, între 10 și 15 oameni în total, și reacția a fost aproape unanimă: nimeni nu se aștepta să fie chiar atât de bun. Unii l-au cumpărat imediat după.

Priest Simulator este, în final, un joc care nu cere să fie luat în serios, dar sfârșește prin a fi mai interesant decât multe titluri care încearcă să fie „serioase” cu orice preț. Un haos controlat, un experiment reușit și, în mod surprinzător, o experiență foarte memorabilă.