Death Stranding 2 On The Beach Review: doar o continuare mai bună

Câtă lume a înțeles oare primul Death Stranding, la momentul apariției sale inițiale din toamna lui 2019? Iar lipsa de entuziasm de atunci era de oarecum justificată: nu toată lumea a visat la meseria de curier, iar, într-o lume pre-pandemie, ce încerca să transmită Hideo Kojima nu prea putea fi recepționat așa cum trebuie. Pur și simplu nu te puteai raporta la un scenariu real pentru a înțelege, pe de-a-ntregul “ce a vrut să spună autorul”. Doar câteva luni mai târziu, lumea reală a căzut pradă pandemiei COVID-19, care ne-a mâncat 2-3 ani din viață și a luat de lângă noi unele persoane dragi. Atunci am înțeles ce înseamnă izolarea, ce rol joacă banalele relații interumane și cum, încă o dată, Hideo Kojima a dovedit că este un veritabil vizionar.

Judecând din acest punct de vedere, nu știu dacă Death Stranding avea nevoie de o continuare: povestea lui Sam Porter Bridges beneficiase de un sfârșit satisfăcător, iar celelalte personaje păruseră că își îndepliniseră deja rolurile în această poveste, folosită oricum doar drept ocazie pentru a avertiza omenirea în privința unui posibil viitor, care, parțial, s-a dovedit a fi real. Pe de altă parte, limitându-ne doar la o privire „lumească” asupra lucrurilor, Death Stranding a fost un joc de succes, care, cel puțin din punct de vedere economic, cerea o continuare. Și, deși se folosesc de mințile creative și uneori vizionare ale unor persoane precum Hideo Kojima, jocurile sunt în continuare rodul unor corporații al căror scop principal rămâne unul singur: câștigul financiar. Așadar, acum ne-am trezit cu Death Stranding 2: On The Beach.

Impactul emoțional nu mai este același

Îndrăznesc să spun că Death Stranding a avut impactul pe care l-a avut în principal din cauza acestei perioade de pandemie pe care un întreg glob pământesc a fost nevoit să o înfrunte. Lăsând la o parte conceptele narative și, de ce nu, chiar filosofice, pe care jocul a încercat să le imprime, probabil că mulți dintre cei care l-au întruchipat pe Sam Bridges în acea aventură au apreciat libertatea de mișcare pe care un astfel de curier o avea, în ciuda condițiilor potrivnice, în comparație cu interdicțiile și limitările cu care, cu toții, ne-am confruntat în viața reală. Iar astfel, Death Stranding a reușit să abordeze o problemă cu adevărat globală, să ofere niște învățăminte, dar și un refugiu pentru suficiente persoane afectate, atunci, de una dintre cele mai „întunecate” perioade din istoria recentă a omenirii. Coincidență nefericită sau geniu pur? Nici nu mai contează acum.

În aceste condiții, o continuare ridică stacheta pretențiilor pe care fanii primului joc l-au avut, nu doar la nivel narativ, cât și emoțional. Iar narativ, Death Stranding 2 On The Beach are ce oferi: Sam se întoarce, o are alături și pe bebelușa Lou, în peisaj apar atât aliați vechi, cât și dușmani noi, secvențele cinematice sunt la fel de grandioase precum ne-a obișnuit Hideo Kojima în titlurile sale anterioare, ajutate și de capabilitățile hardware mai avansate ale generației PlayStation 5. Emoțional însă, lucrurile sunt discutabile… În timp ce primul Death Stranding ridică niște probleme universale, am rămas cu impresia că Death Stranding 2 se limitează la a da peste cap planurile personale ale eroului principal. Și oricât de tristă ar fi soarta unui om, în ecuația respectivă este vorba doar despre el, neajunsurile și problemele sale, chiar și dureroase sau sfâșietoare, nu mă afectează personal. Și, de aici, impactul lui Death Stranding 2 pur și simplu nu poate fi similar cu cel al primului joc. Este „o luptă” pierdută din start, în ciuda unor aluzii politice firave și sosite mult prea târziu.

În schimb, Death Stranding 2 este „o continuare” în toată puterea cuvântului. Lăsând la o parte impactul emoțional, On The Beach punctează la mai toate capitolele care caracterizează termenul de „sequel”.

Gameplay mai bun, din aproape toate punctele de vedere

Aminteam mai devreme că latura „cinematică” a jocului nu a fost afectată, dimpotrivă, avem și mai multe secvențe intermediare, care punctează toate momentele importante ale poveștii, de la apariția unor personaje noi și până la reîntâlnirile dorite sau nu. Deci, cine își dorea să urmărească și un film pe marginea misiunilor de cărăuș futurist, are biletul la cinema asigurat și de această dată.

Iar în ceea ce privește gameplay-ul (să fim sinceri, nu era punctul forte al primului Death Stranding), cantitatea de îmbunătățiri și adăugiri nu ar putea fi cărată nici de Sam Porter Bridges, nici cu cel mai potent exoschelet echipat și nici cu ajutorul vreunui vehicul generos. Toate elementele prezente în primul Death Stranding au primit fie variante noi, mai eficiente, fie mecanici de joc noi, complementare și binevenite. Spre exemplu, acum Sam nu se va lupta doar cu terenul potrivnic în livrările sale, ci va avea sarcina îngreunată de apariția unor dezastre naturale, precum cutremurele, alunecările de teren, incendiile de vegetație etc.

Pe de altă parte, vechile gadget-uri, după cum vă aminteam, au primit îmbunătățiri semnificative, fiind acompaniate acum și de noutăți menite să facă viața curierului mai ușoară. Și cu echiparea corectă, Sam nu mai este doar un simplu livrator, ci se poate transforma într-un veritabil luptător. Își fac apariția echipamente noi, mult mai rezistente la gloanțe sau menite pentru a fi utilizate în luptele corp la corp, arme noi precum pușca cu lunetă și tranchilizante etc. Astfel, în timp ce primul joc punea un om să înfrunte natura, Death Stranding 2, deși mai complex din aproape toate punctele de vedere, oferă aproape imaginea unui super-erou capabil să se dueleze cu orice întâlnește, de la om, la mașină, BT și chiar evenimente supranaturale.

Și varietatea misiunilor este mai crescută, pe lângă clasicele livrări de colete făcându-și acum apariția și „vânătoarea” de animale pentru a le readuce într-un soi de rezervație naturală, înfruntarea unor noi „specii” de ființe BT, reconstrucția și repornirea unor sisteme de mine sau de trenuri suspendate, sau chiar reîntregirea colecției personale de muzică, recuperând înregistrări pierdute prin cine știe ce coline împânzite de inamici.

Prea lung pentru binele său

Și, deși acum beneficiezi și un sistem de fast travel, reprezentat de nava pusă la dispoziție de compania care te-a recrutat, și de vehicule mereu la dispoziție și de impresia ca timpii morți au fost eliminați aproape în totalitate, ceva tot mi se pare în neregulă cu modul în care progresezi prin Death Stranding 2.

În ultima vreme, anumiți producători de jocuri video au început, probabil, să aibă procese de conștiință referitoare la prețurile tot mai mari cerute pentru creațiile lor. Așadar, pentru a justifica costul ridicat, parcă simt datoria morală de a „împăna” aceste jocuri cu cat mai mult conținut, chiar dacă nu este neparat nevoie de acesta. Poate că nu sunt necesare totuși nșpe misiuni cu același gen de obiectiv sau câte o secvență cinematică de fiecare dată când Sam se trezește din somn sau părăsește nava. Poate că un titlu AAA, pentru că Death Stranding 2 asta este, nu are nevoie de 50 de ore conținut pentru a impresiona. Jumătate ar fi mai mult decât suficient, mai ales dacă este vorba de secvențe selecționate atent pentru a scoate în evidență toate punctele forte ale gameplay-ului.

Producătorii ar da dovadă astfel de ceva mai mult respect pentru timpul jucătorului, mai ales că principalii clienți au depășit de mult vârstele de 30-35 de ani, au familii, iar ducerea la bun sfârșit a unor jocuri unde ai nevoie de 20 de ore doar pentru a ți se confirma ceea ce era absolut evident de la început nu se mai numără printre priorități. Fanilor înrăiți sau pasionaților de respectiva serie li s-ar putea oferi restul de conținut sub formă de expansion pack-uri sau DLC-uri și toată lumea ar fi mulțumită. Și chiar dacă Death Stranding 2 nu recurge atât de deranjant la conceptul de grinding pentru a-și lungi, în mod artificial, durata de joc, tot este prea lung pentru ceea ce are de spus.

Excelent la nivel tehnic

Tehnic și artistic, nu multe îi pot fi reproșate jocului. Actorii interpretează excelent materialul care le-a fost pus la dispoziție, iar porțiunea tehnologică a jocului este capabilă să redea acele trăiri pe ecran. Chiar și la o privire mai puțin atentă, îmbunătățirile vizuale aduse față de primul Death Stranding sunt evidente, cu teren mai complex, vegetație mai prezentă, reprezentarea dezastrelor naturale etc. Iar în ceea ce privește controlul, lucrurile s-au îmbunătățit mai ales în lupte, unde personajul principal este mai agil și capabil să înfrunte numere impresionante de inamici. Mai, mai să ai impresia că ai de-a face cu un shooter third person acum.

În privința performanței, iară nimic de reproșat. Pe modelul de bază de consolă PlayStation 5, avem obișnuitele moduri care favorizează calitatea imaginii (la 30fps) sau framerate-ul (la 60fps), cât se poate de stabile. Bineînțeles, odată ce ai încercat 60fps, nu prea poți să te mai întorci la 30, nivelul de detalii și rezoluția fiind mulțumitoare și în acest mod Performance. Poate că ar fi mers și un mod intermediar, cu nivelul calitativ al modului Quality, dar redat la 40fps pentru posesorii de TV-uri cu port-uri HDMI 2.1.

În concluzie, după cum aminteam, Death Stranding 2: On The Beach este o continuare care extinde și îmbunătățește „jocul” anterior. Emoțional însă, problemele personale nu vor depăși niciodată drama unei planete întregi, mai ales în condițiile în care credibilitatea poveștii scade pe măsură ce finalul se apropie. Mai pe înțelesul tuturor, Death Stranding a reprezentat imaginea unui vizionar asupra unui viitor posibil (parțial adeverită), în timp ce Death Stranding 2: On The Beach este doar un joc video bun, chiar dacă un pic cam lung.