Hell is Us Review: o nebunie hazardată

Am lăsat câteva zile să treacă de când am terminat Hell is Us, ca să îmi pot pune gândurile în ordine. Și, sincer, este destul de complicat. Jocul ăsta m-a prins din prima secundă, dar pe măsură ce înaintezi, realizezi că este undeva prizonier între ce vrea să fie și ce reușește să fie cu adevărat. Are nevoie disperată de un sequel, pentru că ideile sale sunt mai mari decât ce reușește să susțină gameplay-ul din acest joc. Și asta este dureros, pentru că, dacă ar fi avut o direcție ceva mai clară, Hell is Us ar fi putut fi un joc clasic modern. Adică este genul de joc care despică firul în patru, trece cam repede dintr-o parte în alta și aglomerează jucătorii cu foarte mult dialog.

Stabilitate de clasă înaltă

Înainte să ne certăm pe gameplay, să spunem ceva bun: partea tehnică. Pe PC, jocul rulează impecabil, la fel și pe PS5. Fără crash-uri, fără frame rate-uri instabile, cu toate opțiunile grafice pornite de la start. Este unul dintre cele mai solide jocuri ale anului atunci când vorbim de starea din ziua lansării. Se vede că echipa de la Rogue Factor a muncit și că știe ce face. Ai tot ce-ți trebuie ca să te scufunzi în lumea jocului, de la iluminare, detalii de mediu, și până la animații subtile care fac ca fiecare fir de iarbă să pară că respiră.

Continuând, mediul, sunetele, vocea naratorului, strigătele monstruoase, totul este orchestrat să te facă să simți că trăiești într-un univers viu. Dacă Hell is Us s-ar rezuma doar la părțile vizuale și audio, ar fi un must-play instant. Atmosfera transmite tensiune, singurătate, un fel de melancolie post-apocaliptică combinată cu paranoia că fiecare pas poate fi ultimul. Dark Souls cinematic? Poate. Dar cu identitate proprie, vizual și sonor, care te aruncă în poveste fără să respiri. Am să vă mărturisesc de ce nu este chiar un Dark Souls. Unii fani ai genului “soulslike” s-au plâns mult că luptele din Hell is Us sunt… prea ușoare!. Foaaaaaaaaarteeeeeeeeeeeee bineeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee, așa trebuie să fie în toate jocurile, să rămânem cu ceva, nu cu lupte cu boși idioți, imposibili și frustranți.

Luptele accesibile, oftica fanilor Dark Souls

Sistem de combat, deși pare tipic jocurilor soulslike, n-a fost primit prea bine de unii fani, care afirmă că ar fi lipsit de inimă. Ba nu, e perfect, e superb, mirobolant, fantastic. Credeți-mă! E o minunăție a științei și tehnologiei, trebuie expus la Luvru! Lăsând gluma la o parte, uitați de boss fights. Tot ce faci e să bați inamici obișnuiți, câteva versiuni „upgradate” sau grupuri ca final de zonă. Vreo cinci tipuri de inamici, patru tipuri de orbs și trei niveluri de dificultate. Și asta e tot.

Dificultatea? Unii ar spune că este prea ușor, da, dar așa e foarte bine. Inelul alb, în stil Nioh, face healing-ul ridicol de generos. Iar inventarul rămâne plin de medkit-uri nefolosite. Te simți ca și cum ai juca un tutorial de Dark Souls pentru copii. Tocmai de aceea probabil că îmi place atât de mult!

Explorare și puzzle-uri, între geniu și frustrant

Explorarea, în schimb, poate fi caracterizată drept bipolară: uneori fascinantă, alteori un chin. Cuferele cu coduri de forme și culori, care ar fi trebuit să fie geniale, devin un test de răbdare. Recompensele? Consumabile banale sau cristale pentru bucle temporale, care nu dau niciun sentiment real de progres.

Puzzle-urile sunt supraevaluate: coduri numerice simple, combinații repetitive, rareori ceva care să-ți provoace mintea. UI-ul curat, aparent minimalist, devine incomod atunci când informațiile sunt ascunse în meniuri. La final, lista de indicii se transformă într-un munte de hârtie virtuală care te copleșește.

Jocul strălucește în schimb la partea de salvări și la skill tree. Sistemul de upgrade-uri și abilități este bine gândit. Poți combina forța brută, crowd control și stun-uri între arme, drone și relicve, fiind satisfăcător să vezi cum skill-urile interacționează între ele. Iar lore-ul e dens și coerent: descoperirea poveștii, detaliile ascunse, înregistrările, toate acestea dau un plus enorm.

Ce-ar putea să-l facă clasic

Imaginați-vă o continuare în care drona chiar joacă rolul unui instrument real: face fotografii, ia notițe, monitorizează inamici sau oferă date despre punctele slabe ale acestora și tactici de luptă. Adăugați un sistem de luptă ajustat, confruntări cu boși pe bune și puzzle-uri mai provocatoare. Ar fi un “instant classic”, un veritabil titlu memorabil.

Altfel, Hell is Us este polarizant: prinde, dar frustrează. Nu știe ce vrea să fie: explorare, souls-like, puzzle-adventure. Dar pentru atmosferă, world-building și sunet, merită jucat. Sigur, nota de mai jos este foarte bună, dar ar fi putut fi și mai ridicată dacă gameplay-ul s-ar fi ridicat la nivelul lumii construite. Te lovește cu estetica, te enervează cu combat-ul (dar nu în modul în care te-ai fi așteptat) și te lasă cu dorința de mai mult. În final, nu e perfect, dar suficient pentru a tânji la acel un sequel care să-i dea viață reală.