Killing Floor 3 Review: apocalipsa servită pe o tavă de sânge

Am jucat și primele două Killing Floor, 2-ul mi s-a părut cel mai reușit, iar Killing Floor 3 nu e un simplu joc, e o bălăceală în sânge, o orgie vizuală și auditivă în care fiecare glonț e un vers, fiecare explozie e un refren, iar monștrii sunt publicul isterizat. Rețeta rămâne aceeași: valuri și valuri de creaturi mutante, scăpate din experimentele corporației Horzine, care dau năvală peste tine și prietenii tăi. Tu, înarmat până în dinți, trebuie să le reduci la tăcere, să faci din corpurile lor o pastă roșie care stropește pereții și podeaua. Bine, asta cu înarmatul până în dinți e un pic jalea pământului la început, adică trebuie să petreci ore bune ca să te înarmezi până în chiloți.

Jocul nu reinventează roata, nu aduce mari noutăți în privința mecanicilor de bază. Însă, ceea ce face face cu o intensitate demențială. Este un shooter în care „haosul controlat” devine legea supremă: alergi, tragi, reîncarci, spargi capete, îți cureți masca plină de sânge și te pregătești pentru următorul val. Pew-pew, pew-pew, tragi în toți alienii ăia dubioși, care mai de care mai scârboși, le dai în bubele care supurează și deodată vezi cum explodează zămârca aia pe tine.

Riff-uri în loc de gloanțe

Dacă ar fi să existe un singur motiv pentru care merită să joci Killing Floor 3, acesta ar fi coloana sonoră. Metal curat, brutal, sincer, fără compromisuri. Chitare care urlă, tobe care îți zdrobesc timpanele, vocea absenței umane care îți amintește că ești în infern. Este o rețetă luată de la DOOM, apoi multe jocuri au făcut-o, ba unele au luat și nume de metale.

Muzica este atât de bine „calibrată” încât ajungi să simți că nu mai ucizi monștrii, ci cânți împotriva lor. Mitraliera ta ține loc de chitară, reîncărcarea e pauza dintre două solo-uri, iar explozia unui cap e nota înaltă care rupe linia melodică. Dacă ar fi să existe o definiție a simfoniei haosului, aici o găsești. Killing Floor 3 este un festival Rockstadt digital, doar că, în loc de pogo și crowd-surfing, ai sânge, viscere și urlete. Ar fi mers un Master of Puppets sau partea dură de la One, însă probabil i-ar fi uscat de bani drepturile pentru aceste piese. Chiar și așa, jocul este plin de microtranzacții, iar, dacă vrei joacă, marcă banul, tati!

Monștrii adevărați nu-s pe ecran

Din păcate, adevărații monștri nu sunt cei cu tentacule și guri hămesite. Adevărații monștri stau în birouri, la calculatoare, și îți bagă sub nas mizeriile de microtranzacții. Totul e împânzit de ele.

Ai vrea să te concentrezi pe supraviețuire, dar ți se arată un meniu plin de skin-uri, măști și armuri „exclusive”. Nu mai contează că tu ai plătit deja prețul întreg al jocului. Vrei să arăți ca un soldat cu mască de gaz mai șmecheră? Băgă bani. Vrei o sabie cu efecte speciale? Băgă bani. Vrei să nu arăți ca ultimul sărăntoc digital în fața prietenilor tăi? Băgă bani. Cum spunea așa-zisul antrenor Nicolo Napoli: În Romania tutto e banii, banii, baaaaaanii! Banii și fetele ne mănâncă zilele, ooooooo, baaaaaanii. Baaaaanii, vor puștanii, să împuște alieeeeeenii.

Îți dai seama rapid că Horzine, corporația fictivă din joc, și publisherii reali sunt aceeași ființă. În timp ce tu tragi în zeds, ei îți golesc portofelul. În spatele fiecărei explozii de sânge se ascunde o notificare subtilă: „Cumpără și tu chestia asta!”. Haide, frate, mai bagă și tu one dollar, că nu ești milog și nici în Egipt.

Catharsis și dezgust

Și totuși, de fiecare dată când pui mâna pe mitralieră și începi să spulberi valuri de monștri, uiți pentru câteva minute de lăcomia dezvoltatorilor. Sângele îți ia ochii, riff-urile îți rup gâtul și adrenalina îți curge ca un drog puternic. Killing Floor 3 are această putere aproape mistică: e un catharsis violent, o eliberare a tuturor frustrărilor, o explozie de furie canalizată într-un spectacol grotesc și satisfăcător.

Dar imediat ce runda se termină și te întorci la meniu, dezgustul revine. Contrastul este criminal: pe de-o parte, cel mai bun shooter cooperativ cu valuri de dușmani, acompaniat de o coloană sonoră fabuloasă; pe de altă parte, o mocirlă de microtranzacții care îți scot peri albi. Pe parte de multiplayer, jocul funcționează excelent, fără sincope majore. Aici Killing Floor 3 prinde viață cu adevărat. Jucat alături de prieteni sau chiar de necunoscuți, experiența devine explozivă. Coordonarea echipei, momentele de panică atunci când rămâneți fără muniție, salvările la limită, toate dau naștere unor amintiri memorabile. Într-un fel, Killing Floor 3 e făcut să fie un festival cooperativ al haosului; single-player-ul este doar o repetiție fără public. Însă îmi place că e printre puținele jocuri unde n-am întâlnit jucători care să nu tragă la aceeași căruță.

O bijuterie pătată cu noroi

Killing Floor 3 este ca o chitară Gibson semnată de Tony Iommi, dar vândută cu corzile lipsă, pe care trebuie să le cumperi separat la prețuri obscene. Este o capodoperă a atmosferei metalice, un joc care îți face sângele să fiarbă și creierul să vibreze. Dar peste toată această frumusețe grotescă plutește lăcomia infectă a publisherilor, care nu pot lăsa jucătorul să se bucure în pace.

Dacă accepți să închizi ochii la microtranzacții, vei trăi un spectacol unic, un festival digital al violenței. Dacă nu, fiecare meniu va fi un memento că arta rămâne prizoniera comerțului.