Silent Hill f Review: coșmarul se mută în Japonia

Trebuie să recunosc că îmi făceam griji în legătură cu Silent Hill f, motivele fiind multiple. În primul rând, Konami a absentat destul de mult de pe scena jocurilor video „reale”, preferând mai profitabilele „păcănele” de tip pachinko, iar capacitatea de revenire a companiei, la nivelul înalt caracteristic mai vechilor sale titluri, rămânea sub semnul întrebării. Îmi era frică, de asemenea, că aglomerarea pieței cu multiple titluri Silent Hill, atât de curând după excelentul remake pentru Silent Hill 2, să nu fie tocmai benefică pentru serie.

Nu în ultimul rând, mutarea acțiunii din Silent Hill f în Japonia (față de tradiționalul orășel american), alegerea unui studio dezvoltatorul (NeoBards Entertainment) din Japonia și zvonurilor conform cărora luptele din joc se vor desfășura după rețeta Dark Souls nu erau vești încurajatoare, cel puțin pentru mine. Ei bine, Silent Hill f a apărut, l-am jucat, terminat și… pot să răsuflu ușurat: niciuna dintre aceste temeri nu s-a adeverit.

Povestea unei adolescente care se transformă în femeie

De această dată, avem parte de povestea lui Hinako Shimizu, o elevă de liceu din Ebisugaoka, un orășel uitat de lume din Japonia. În ciuda faptului că nu trăiește în mijlocul unei metropole aglomerate, Hinako este o adolescentă care se lovește de problemele vârstei sale, inclusiv inevitabila evoluție de la fată la femeie, pe fondul unor probleme familiale, dar și a stereotipurilor și obiceiurilor caracteristice Japoniei rurale. Și, după cum bine știm, Silent Hill nu este neapărat acel oraș cuprins de ceață pe care-l percepi la prima vedere, ci mai degrabă un soi portretizare a fricilor și frustrărilor celui care îl străbate. Iar Silent Hill f nu face excepție de la această regulă.

Întreaga poveste din Silent Hill f este, într-un fel, mereu prezentată din două perspective, cea a adolescentei rebele Hinako din Ebisugaoka, revoltată împotriva părinților și obiceiurilor depășite ale locului și țării, și cea a femeii Hinako, care se maturizează chiar în fața jucătorilor, acceptând ceea ce alții îi indică drept cărarea pe care ar trebui să meargă în viață. Astfel, nivelurile alternează între ulițele, clădirile și pădurile din Ebisugaoka, cuprinse de omniprezenta ceață, și un soi de templu „din vis”, în care Hinako evoluează într-un cu totul alt mod decât ne-am fi așteptat la prima vedere.

Povestea a fost concepută de Ryukishi07, un autor cunoscut de jocuri de tipul „visual novel”, de care, spre rușinea mea, nu auzisem până acum. Important este că firul narativ din Silent Hill f, deși previzibil de la un punct încolo, reușește să te țină lipit de monitor (sau TV) până când dai gata jocului. Și, în bună tradiție a seriei, mai multe finaluri sunt posibile, în funcție de îndeplinirea anumitor condiții pe parcursul jocului. Din păcate, prima oară când termini Silent Hill f vei primi, obligatoriu, cel mai „sărăcăcios” final posibil (alături de acces la modul New Game Plus), fiind nevoie să reiei aventura lui Hinako de câteva ori pentru a debloca toate finalurile și boșii finali posibili. Sau poți să termini jocul doar o singură dată și, apoi, să urmărești restul de variante pe YouTube.

Din fericire, nu este Dark Souls

În privința gameplay-ului, aceasta se împarte între trei componente esențiale: explorarea, ca un soi de walking simulator mai alert prin Ebisugaoka, întreruptă de momente tensionate de lupte, dar și de puzzle-uri, care trebuie rezolvate pentru a progresa. Și, pentru a scăpa de „elefantul din încăpere” de care aminteam mai devreme, deși împrumută oarecum câteva mecanici din luptele caracteristice unui Souls-like, combat-ul din Silent Hill f este mult, mult, mult mai accesibil. Hinako poate folosi doar arme melee, iar majoritatea au o durabilitate scăzută (deci se vor degrada și vor fi pierdute destul de repede). Sunt puse la dispoziție două tipuri de atacuri (rapid și relativ ineficient sau mai greoi, dar capabil sa provoace damage substanțial), precum și posibilitatea de a eschiva atacurile inamicilor.

Înfruntările însă, inclusiv cele cu boșii, sunt mult mai „telegrafiate” decât cele dintr-un Souls-like. Fiecare inamic are doar câteva metode de a ataca, pe care le înveți repede și, dacă te folosești eficient și de item-urile din inventar, le poți face față cu ușurință. Fiecare apariție surprinzătoare a unui inamic este precedată de un checkpoint și, câteodată, unii monștri nici nu trebuie înfruntați direct, putând fi pur și simplu ocoliți dacă nu ai chef să te enervezi cu modul relativ stângaci în care Hinako execută atacurile sau dodge-urile.

Pe lângă arme, pomeneam și un inventar: Hinako poate să strângă o cantitate finită de consumabile (care îi pot reface viața, sănătatea mintală sau stamina) sau ofrande, pe care le poate folosi la punctele de salvare pentru a le transforma în „Faith”. Acest faith poate fi investit în abilități pasive noi sau, alături de niște „cartonașe” bine ascunse prin lumea de joc, în upgrade-uri permanente pentru viață, sănătatea mintală, stamina eroinei sau numărul de abilități ce pot fi echipate în același timp.

Inventarul limitat este uneori frustrant, dar și acesta poate fi upgradat prin găsirea unor item-uri și, de cele mai multe ori, poate găzdui suficiente „health pack”-uri (sau item-uri cu același efect) pentru a face orice luptă relativ ușor de gestionat. Cel puțin pe dificultatea „Story”, cea implicită pentru luptele din joc. Separat, puteți seta dificultatea și pentru puzzle-uri („Hard” fiind cea implicită aici). La început, doar aceste două trepte de dificultate – Story și Hard – sunt disponibile, una suplimentară, și mai dificilă, urmând să se deblocheze odată ce finalizați jocul prima oară.

Explorarea orășelului Ebisugaoka, deși nu neapărat obligatorie, poate duce la deblocarea de secrete, arme suplimentare sau a anumitor fire de poveste disponibile doar în scrisorile și documentele pe care le găsiți prin mediul înconjurător. În schimb, puzzle-urile sunt realizate în cel mai pur stil Silent Hill, indiciile oferite spre rezolvarea unora dintre acestea fiind destul de obscure. Nimic nu este însă de netrecut în epoca Internetului, unde online găsești soluții pentru mai toate problemele, inclusiv aceste puzzle-uri.

Satisfăcător din punct de vedere tehnic

Design-ul elementelor din Silent Hill f este reușit, mai ales în ceea ce privește redarea orășelului Ebisugaoka, destul de complex din punct de vedere vizual în comparație cu abordarea mai simplistă și golașă din cealaltă dimensiune, acel templu de care vă povesteam mai devreme.

Pe lângă protagoniștii umani, care arată și se comportă fix cum te-ai aștepta să o facă niște personaje concepute de dezvoltatori japonezi, aspectul monștrilor pe care Hinako îi întâlnește este inspirat, după cum ziceam, de fricile și complexele pe care protagonista le are în legătură cu procesul de maturizare prin care trece: școlărițe desfigurate cu mișcările sacadate ale unor păpuși stricate, conglomerate de carne și zeci de păpuși grotești sau femei însărcinate diforme care dau naștere unor coconi explozivi. Și totul culmină cu ivirea, pe lângă ceață, a unei invazii de floră de culoare roșie, care prevestește aparițiile episodice ale antagonistului principal.

În timp ce muzica își face treaba bine pentru a întregi această atmosferă apăsătoare, fără să fie neapărat memorabilă, vocile în engleză… să zicem că sunt un pic artificiale. Și nici nu beneficiază de un lip sync corect pe modelele personajelor, altfel excelent realizate și portretizate, mai ales în prim planuri. Păstrați vocile în japoneză și subtitrările în engleză.

Deși rulează pe Unreal Engine 5, motor grafic blamat pentru performanța nu tocmai strălucită a jocurilor care îl folosesc, Silent Hill f s-a dovedit o experiență vizuală mai mult decât mulțumitoare pe o consolă PlayStation 5 standard. Modul Performance a asigurat un gameplay fluent la 60fps, framerate care s-a păstrat constant pe parcursul majoritar al jocului. Da, unele dintre decorurile din dimensiunea alternativa par cam simpliste, iar, în special spre sfârșitul jocului, aparițiile anumitor monștri duc la câteva sacadări, însă, per total, Silent Hill f s-a dovedit a fi atractiv din punct de vedere vizual și decent optimizat în ceea ce privește performanța.

Concluzie

Inevitabil, apare și întrebarea: este Silent Hill f mai bun decât remake-ul Silent Hill 2? Probabil ca depinde de gusturile fiecăruia: personal, mi-a plăcut mai mult reinterpretarea celor de la Bloober Team, însă nici acest joc nu a fost deloc rău. Sunt două titluri bune, cu elemente horror și de thriller psihologic, fiecare cu propria abordare. În loc să ne punem astfel de întrebări, ar trebui să ne bucurăm că, atât de devreme după Silent Hill 2, seria continuă cu un joc de o calitate comparabilă.

De asemenea, sincere aplauze pentru Konami, care, după atația ani de absenteism, a revenit într-o manieră entuziasmantă: cu un Metal Gear Solid Delta binevenit, dar și cu două horror-uri solide, remake-ul Silent Hill 2 și noul Silent Hill f, ambele cât se poate de potrivite și recomandate pentru sezonul de Halloween.