The Blood of Dawnwalker Review: noaptea vampir, ziua răzeș

Au fost vremuri în care dacă spuneai „RPG medieval întunecat, dezvoltat de foști oameni de la CD Projekt RED”, jumătate dintre gameri își lăsau imediat mouse-ul din mână și începeau să-și imagineze următorul The Witcher. Este o reacție firească. Când ai în spate oameni care au lucrat la jocurile celor de la CDPR, pui un sat nenorocit în mijlocul Carpaților, adaugi vampiri, monștri, epidemii, magie și un erou care trebuie să ia decizii morale, în mintea noastră apare instantaneu Geralt, cu barba lui și privirea aceea de om care a auzit deja toate prostiile lumii. Numai că The Blood of Dawnwalker nu este The Witcher 4 și nici nu încearcă să fie.

În schimb, Rebel Wolves a luat câteva dintre ingredientele care au făcut celebră formula RPG-ului european și le-a amestecat cu o idee interesantă, cel puțin în teorie: ce-ar fi dacă eroul nostru ar avea literalmente două personalități de gameplay, una pentru zi și una pentru noapte? Și dacă, pe lângă toate acestea, i-am spune că are doar 30 de zile să-și salveze familia? Ei bine, exact aici începe scandalul.

Bun venit în Sangora. Nu vă recomandăm să ieșiți noaptea

Acțiunea are loc în anul 1349, într-o Europă lovită de războaie și de Ciuma Neagră. În centrul poveștii se află valea fictivă Sangora, undeva în Carpați, unde oamenii au deja suficiente motive să fie nefericiți. Ca să nu le lipsească nimic, peste epidemie și război se adaugă vrakirii, niște vampiri care au decis că feudalismul este mult mai distractiv dacă înlocuiesc birurile cu băutul sângelui contribuabililor.

Conducătorul lor este Brencis, iar oamenii din Sangora sunt obligați să plătească tribut în sânge. Literalmente. Există chiar și ceremonii în care sângele localnicilor este colectat pentru noii lor stăpâni. În această atmosferă îl întâlnim pe Koen, un tânăr cu mama bolnavă, cu pandemia la pridvor și care, în general, are oricum deja destule probleme. Evident, pesimistul nostru de serviciu se dovedește că a cobit când a spus că “mai rău de atât nu are cum să fie”.

În urma unei încercări de revoltă împotriva vrakirilor, Koen este transformat într-unul din asupritori. Mă rog, mai degrabă o nouă versiune beta. Agricultorul nostru neaoș în loc să devină un vampir obișnuit, primește o „promoție” ceva mai interesantă: devine un Dawnwalker, o creatură care poate exista atât ca om, cât și ca vrakir.

Ziua este om. Noaptea este vampir. Și, pentru că universul are un simț al umorului destul de crud, tocmai această transformare devine principala lui armă în încercarea de a-și salva familia răpită.

Ziua răzeș, noaptea problemă pentru vecini

Conceptul zi/noapte nu este aici doar un truc vizual. Nu este genul de sistem în care dezvoltatorii schimbă lumina din portocaliu în albastru și declară că avem un mecanism nou. Alternanța zi/noapte schimbă efectiv modul în care joci.

În timpul zilei, Koen este în mare parte omul pe care l-ai aștepta într-un RPG medieval. Are sabia, poate folosi vrăjitorii și tincturi, se poate vindeca folosind mâncare și explorează lumea într-un stil relativ clasic. Noaptea, însă, lucrurile devin mult mai interesante. Apar ghearele și dinții nenatural de lungi și de ascuțite, pe lângă abilitățile supranaturale precum deplasarea pe pereți și posibilitatea de a folosi sângele adversarilor pentru a te vindeca și pentru a-i slăbi.

Asta înseamnă că un loc care pare prea periculos ziua poate deveni abordabil după lăsarea întunericului. Ai dat de o garnizoană care te face praf? Poate n-ar fi rău să revii după apus. Ai o misiune care necesită abilitățile diplomatice ale lui Koen? Atunci poate că nu este momentul potrivit să începi să te cațări pe pereți și să îi masacrezi precum un vrednic fiu al nopții.

Mai mult, anumite echipamente au proprietăți diferite în funcție de momentul zilei, iar unele misiuni sau locații sunt mai potrivite pentru una dintre cele două forme. Practic, jocul îți oferă două versiuni ale aceluiași erou și te încurajează să le folosești alternativ. Și tocmai această idee face ca Dawnwalker să aibă o identitate proprie, în loc să rămână doar „Witcher-ul cu vampiri”.

Distracție cu deadline

Una dintre ideile care sună cel mai bine pe hârtie este limita de 30 de zile și 30 de nopți. În teorie, pare rețeta perfectă pentru tensiune: ai o familie de salvat, un lord vampir de învins și un cronometru imaginar care îți suflă permanent în ceafă: „Mișcă-te, băiete, timpul nu stă după tine!”.

Problema este că, în practică, acest deadline nu reușește chiar să producă tensiunea promisă. Mai degrabă produce frustrare în rândul celor care chiar vor să vadă tot ce are jocul de oferit.

Și e păcat, pentru că ideea în sine este foarte bună. Explorarea liberă, plimbările prin pădure și luptele obișnuite nu îți consumă pur și simplu zilele ca un taximetru cu ceasul pornit. Timpul avansează în principal prin misiuni, evenimente și anumite decizii, fiecare zi și fiecare noapte fiind împărțite în mai multe intervale. Activitățile importante consumă unul sau mai multe dintre acestea.

Până aici, toate bune și frumoase. Doar că, pe măsură ce înaintezi, începi să-ți dai seama că nu poți vedea totul într-o singură sesiune. Iar pentru un RPG care îți arată o lume interesantă, personaje pe care ai vrea să le cunoști și povești secundare pe care ai vrea să le explorezi, limita de timp începe să pară mai degrabă un obstacol artificial decât o sursă de tensiune.

Poți salva un personaj și să ratezi povestea altuia. Poți interveni într-o situație sau poți alege să treci mai departe. Poți ajunge prea târziu. Poți alege un aliat în locul altuia. Unele misiuni cer obiecte, personaje sau abilități pe care poate nu le ai încă.

În teorie, toate aceste alegeri ar trebui să te facă să simți greutatea fiecărei decizii. În practică, pentru cineva care vrea să exploreze jocul în profunzime, apare mai degrabă senzația că jocul îți închide ușa în nas exact când începi să te distrezi. În special dacă luăm în calcul că învățarea abilităților avansate consumă cel două-trei segmente de timp, fiecare.

Iar problema este că, dincolo de prolog, limita de timp nu pare să aducă întotdeauna acele decizii cu impact real pe care te-ai aștepta să le vezi. Nu simți permanent că fiecare oră pierdută schimbă dramatic soarta lumii sau că ai făcut o alegere ireversibilă care îți va da peste cap povestea. În schimb, simți destul de des că ai ratat ceva doar pentru că n-ai avut suficiente intervale de timp să ajungi acolo.

E un pic ca atunci când primești cheia unui parc de distracții, ți se spune că ai acces la toate atracțiile, după care cineva pornește cronometrul și îți explică faptul că, de fapt, trebuie să alegi trei dintre ele. Nu pentru că alegerile tale schimbă fundamental parcul, ci pentru că timpul s-a terminat.

Asta face ca limita de 30 de zile să fie una dintre acele idei care sună excelent în prezentare, dar sunt mai puțin convingătoare atunci când începi să trăiești cu ea. Playthrough-urile multiple nu ajută, deoarece mizele majore nu se schimbă, iar detaliile alegerilor diferite nu afectează în mod izbitor lumea din jur sau finalul poveștii.

Pe scurt, jocul îți spune că nu ai timp să vezi totul, dar nu reușește întotdeauna să te convingă că merită să faci acest sacrificiu pentru scopul nobil major. Și, pentru un RPG care are suficient conținut cât să te facă curios, asta e o oportunitate ratată.

O lume mai mică, dar doldora de posibilități

Sangora nu este un continent și nici nu încearcă să fie. Harta este mai compactă decât în RPG-urile open-world gigantice, însă Rebel Wolves a încercat să compenseze dimensiunea prin densitate. Ai sate, păduri, mine, ruine, peșteri și așezări montane, iar între ele apar constant lucruri care te fac să uiți de misiunea principală.

Și exact asta îmi place la un open-world. Nu vreau neapărat să alerg 17 kilometri până la următorul punct de interes doar pentru a descoperi trei lăzi și un bandit care avea probleme cu mama lui. Vreau să mă abat de la calea bătătorită pentru a găsi ceva interesant.

În Sangora, ai motive să faci asta. Dureros de multe motive, având în vedere cronometrul fără milă. Poate vezi un localnic care are nevoie de ajutor. Poate găsești urmele unei creaturi. Poate dai peste un loc care arată suficient de suspect încât să-ți spună creierul: „Sigur este o idee proastă să intrăm acolo”. Evident că intri. Pentru că ești un gamer mânat de curiozitate și nu de instincte de conservare.

Ziua, lumea are o atmosferă aproape pastorală. Oamenii muncesc, animalele se plimbă, soldații patrulează. După lăsarea nopții, aceeași regiune se transformă într-un loc mult mai sinistru, populat de creaturi, vrăjitoare, strigoi și vrakiri. Jocul excelează fix la capitolul atmosferă.

Carpați, ploaie și suficient întuneric cât să-ți cauți lanterna

Dacă există un lucru pe care The Bloof of the Dawnwalker îl face foarte bine, acesta este construirea unei lumi de joc ciudate și totuși neașteptat de familiare pentru locuitorii din Balcani. Sangora pare un colț de lume în care chiar nu ai vrea să te trezești în 1349.

Sunetul contribuie enorm. Ploaia, vântul, tunetele și zgomotele ambientale creează o atmosferă foarte convingătoare, iar coloana sonoră combină teme medievale cu momente mai întunecate și intervenții vocale. Există inevitabil momente care îți pot aminti de The Witcher sau chiar de Game of Thrones, dar lumea lui Sangora are suficientă personalitate încât să nu pară o copie.

Vizual, situația este ceva mai complicată. Uneori jocul arată excelent. Lumina torțelor, razele soarelui care intră prin ferestre, peșterile, ploaia și umbrele dinamice pot produce imagini foarte frumoase. Alteori însă, unele modele, animații sau efecte lasă impresia că motorul Unreal Engine 5 a avut o zi proastă.

Pe console există trei moduri grafice: Quality, Balanced și Performance. Primul pune accentul pe calitatea vizuală și iluminare, Balanced încearcă să găsească un compromis, iar Performance urmărește 60 FPS, cu sacrificii vizibile la iluminare și reflexii. Cu alte cuvinte, avem clasica dilemă modernă: „Vrei să arate frumos sau să meargă frumos?” Bifează ce preferi.

Sabia, ghearele și problema cu camera

Luptele reprezintă probabil partea care va necesita cea mai multă acomodare. Nu este un sistem de tip „apasă butonul până când inamicul moare și speră că nu te lovește”. Atacurile și block-urile sunt direcționale, stamina contează, iar apărarea trebuie făcută ținând cont de direcția atacului. Un block perfect poate crea o fereastră pentru contraatac, în timp ce loviturile care nu pot fi blocate trebuie evitate.

La început, este ușor să te simți ca un țăran medieval care a primit o sabie și i s-a spus „descurcă-te”. Dar odată ce începi să prinzi ritmul, lucrurile devin mai interesante. Iar noaptea, când Koen își lasă natura de vrakir să iasă la suprafață, combat-ul devine mult mai agresiv. Poți folosi Shadow Step pentru a ajunge în spatele adversarilor, poți să-ți înfigi colții în gâtlejurile lor pentru a le bea sângele și, pe măsură ce progresezi, primești abilități supranaturale din ce în ce mai spectaculoase.

Problema este că sistemul nu este întotdeauna la fel de spectaculos în practică precum pare pe hârtie. Varietatea adversarilor este destul de limitată, iar luptele tind să devină monotone odată ce ai descoperit abordarea ta preferată. Nici arsenalul de abilități nu este suficient de vast pentru a susține permanent senzația de progres.

Și apoi avem camera. Ah, camera. Uneori funcționează perfect, nu am ce zice. Alteori însă pare că are propria ei agendă politică și refuză să ne arate exact inamicul care ne bate în cap. Când ești înconjurat de mai mulți adversari, situația devine frustrantă din cauza haosului cu care jocul alege adversarul pe care să-l ciomăgești.

Misiunile cu dublu tăiș

Dacă luptele nu sunt mereu la nivelul ideii generale, misiunile aproape că reușesc să compenseze. Una dintre cele mai bune calități ale jocului este faptul că diferitele activități nu sunt simple liste de cumpărături. Nu primești doar „mergi acolo, omoară monstrul, adu obiectul, felicitări, iată 500 XP”.

Deciziile pot schimba lucrurile. Uneori poți interveni și modifica complet cursul unei situații. Alteori este nevoie de un anumit obiect sau de un anumit aliat. Unele lucruri pot fi rezolvate în mai multe moduri, iar consecințele nu sunt întotdeauna evidente. Problema e că după ce îți storci creierii să găsești cea mai potrivită soluție, îți dai seama cât de puțin contează în contextul general. Lumea continuă să meargă înainte, iar misiunea principală nu stă pe loc până când termini tu toate treburile secundare din sat.

Dacă ai chef să ajuți fiecare țăran care și-a pierdut găina, foarte bine. Dar timpul trece. Iar în 30 de zile nu vei putea face totul. Sau mai bine zis vei putea, dar atunci misiunea se schimbă din salvarea familiei în răzbunarea lor. Problema majoră e că au foarte mult conținut interesant aș cărui rol este diminuat de cronometrul nemilos. Înțeleg importanța salvării familiei tale și nevoia ascunsă a producătorilor de a te forța să parcurgi jocul de mai multe ori pentru a vedea tot, dar dacă tot respectăm stilul de joacă și distracția mușteriilor ar trebui să le oferim opțiunea de a suspenda cronometrul.

The Blood of Dawnwalker este primul joc al Rebel Wolves și asta se face simțit dincolo de limitarea artificială a timpului de joc. Există probleme de animație facială, umbre care mai fac lucruri ciudate, elemente de interfață care nu se actualizează perfect, uși care sunt mai mult decor decât gardienii unei noi încăperi și un sistem de stealth atât de discret încât lipsește cu desăvârșire.

Există și probleme mai serioase în anumite misiuni, inclusiv situații în care un quest s-a blocat din cauza comportamentului tâmp al unor personaje. Și lista problemelor ar putea să se întindă dincolo de limita de 30 de zile. Partea bună este că aceste probleme sunt cunoscute de producătorii, care lucrează la remedierea lor.

Verdict

The Blood of Dawnwalker nu este noul The Witcher 3. Și este mai bine așa. Pentru că atunci când renunți la comparația asta inevitabilă, începi să vezi ce încearcă de fapt Rebel Wolves să construiască: un RPG dark fantasy compact, cu o lume densă, o atmosferă excelentă și câteva idei foarte bune.

Cea mai bună dintre ele este, fără îndoială, relația dintre zi și noapte. Koen nu este doar același personaj cu altă textură: cele două forme schimbă modul în care explorezi, lupți și abordezi anumite situații. Apoi avem cele 30 de zile, care transformă timpul într-o resursă și fac imposibilă experiența aceea tipică de RPG în care rezolvi absolut toate problemele universului înainte să te ocupi de povestea principală.

Și, peste toate, avem Sangora. O lume mai mică decât cele din marile RPG-uri open-world, dar suficient de densă încât să te facă să uiți unde trebuia să ajungi. Iar pentru mine acesta este unul dintre cele mai importante complimente pe care i le poți face unui astfel de joc.

Da, are probleme. Combat-ul poate fi repetitiv, camera poate deveni dușmanul numărul unu, AI-ul mai are momente în care pare că a plecat în pauză, iar unele elemente tehnice trădează bugetul și experiența unei echipe aflate la primul mare proiect.

The Blood of Dawnwalker este un RPG cu colți. Nu este cel mai mare, cel mai șlefuit sau cel mai spectaculos joc de acest gen. Dar are idei bune, atmosferă, o lume care merită explorată și suficientă personalitate pentru a nu rămâne în umbra celor care l-au inspirat.