The Last Guardian Review: din lumea celor care nu cuvântă

Autor: Cosmin Aionita | 18.12.2016
The Last Guardian Review: din lumea celor care nu cuvântă

În mod normal, analiza unui joc video, în ciuda anumitor aparenţe, nu este un proces atât de complicat. Pui sub lupă toate componentele sale, pornind de la poveste, trecând prin gameplay şi ajungând la latura audio-video (nu neapărat în ordinea aceasta) şi, în funcţie de genul abordat, tragi o concluzie şi acorzi un scor, dacă e cazul. Ei bine, pentru recent lansatul The Last Guardian, poţi arunca liniştit la coş acest „caiet de reguli”: creaţia designer-ului Fumito Ueda şi a echipei sale nu poate fi judecată într-un mod atât de superficial, titulatura de „joc” nefiind suficientă pentru a o caracteriza.

Aş îndrăzni să afirm că The Last Guardian constituie o experienţă de viaţă interactivă, capabilă, în funcţie de vârstă celui care „joacă”, fie să te pregătească pentru ceea ce poate îţi va rezerva viitorul, fie să evoce momente de neuitat deja trăite. Spre exemplu, un copil care se va aventura în The Last Guardian are toate şansele să înţeleagă mult mai bine responsabilitatea pe care o implică creşterea unui animal de casă.

The Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

De altfel, acesta este şi subiectul principal din The Last Guardian: relaţia dintre un băieţel şi Trico, o creatură aparent ameninţătoare, însă care, ca mai orice fiinţă inteligentă, răspunde la anumiţi stimuli. Mânaţi iniţial de foame şi nevoia a supravieţui, cei doi ajung să se ataşeze unul de celălalt, întregul joc bazându-se pe colaborarea dintre băiat şi Trico, necesară pentru a progresa şi a trece peste situaţiile-limită în care aceştia se vor regăsi.

Spre creditul producătorilor, aceste puzzle-uri pe care le vom întâlni pe parcursul jocului au fost gândite pentru a scoate în evidenţă faptul că avem de-a face totuşi cu un animal, cu inteligenţă şi voinţă proprie, pe cât de fermecător câteodată, pe atât de enervant în alte situaţii. Spre exemplu, în unele momente, atenţia lui Trico va fi distrasă de tot felul de factori externi, creatura preferând, spre exemplu, să se joace cu un lanţ decât să dea atenţie indicaţiilor venite dinspre copil (controlat direct de jucător). Va fi necesară o răbdare de fier pentru a trece peste unele momente de acest gen, nu neapărat bine venită în contextul unui joc, însă deosebit de folositoare pentru ceea ce s-ar putea să-ţi rezerve, în viitor, viaţa reală.

The Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

Şi când acest gen de compromis îţi este răsplătit nu doar prin îndeplinirea corectă a comenzilor (şi, implicit, rezolvarea unor puzzle-uri) ci prin detalii de fineţe, precum modul în care Trico alege să se bălăcească într-o baltă, să se alinte, să cerşească atenţie, uiţi de tot ce înseamnă eventuale bug-uri de AI, superficiale atunci când acest îndoieşător tablou este privit în ansamblu. Lăsând micile stângăcii la o parte, este impresionant modul în care producătorii au reuşit să combine rutinele de AI şi animaţiile deosebit de realiste pentru a crea o fiinţă virtuală, pe cât de fantastică, pe atât de asemănătoare cu un animal real.

Pe parcursul testării lui The Last Guardian, am avut ocazia de petrece timp alături de căţeluşa unor prieteni, asemănările dintre comportamentul acesteia şi cel al lui Trico fiind de-a dreptul şocante. Până la urmă, acesta este cel mai mare merit al realizatorilor: eliminarea aproape completă a graniţelor dintre un animal real şi ceea ce ar putea părea, la prima vedere, nişte simple rutine de AI. Realizare ce duce, după cum am amintit şi mai devreme, la concluzia că The Last Guardian este mai mult decât un simplu joc, putând lesne servi şi drept lecţie de viaţă.

The Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

Pe de altă parte, această experienţă, indiferent de cât de sentimentală ar putea deveni, este clădită pe fundaţia unui joc video, care, în cazul lui The Last Guardian, nu se dovedeşte a fi tocmai cea mai solidă astfel de structură. Lăsând la o partea AI-ul lui Trico, pe care fiecare îl va percepe în felul său şi care, în mare parte, nu poate fi judecat obiectiv, partea de joc efectiv din The Last Guardian scârţâie la destule capitole.

Poate cel mai enervant este cel legat de cameră. Judecat la rece, The Last Guardian este un titlu de acţiune şi aventură, cu destul de mult accent pus pe explorarea fizică a mediului înconjurător. Cu alte cuvinte, pentru a evalua aşa cum se cuvine mediul de joc, trebuie executate elemente de platforming (sărituri, escaladări etc.) ce, nu de puţine ori, necesită un grad de precizie destul de ridicat. Iar camera jocului, cuplată cu inerţia şi oarecarea stângacie a mişcărilor copilului, nu ajută deloc. Nu de puţine ori, te vei trezi că nu vezi bine unde trebuie să sari, pe unde să mergi etc. Aceste neplăceri, cuplate cu AI-ul năbădaios al lui Trico, pot scoate din sărite câteodată şi cel mai răbdător om.

The Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

De asemenea, trebuie menţionat şi framerate-ul, care suferă în destule momente ale jocului, mai ales atunci când alegeţi să rulaţi The Last Guardian pe un model standard de consolă PlayStation 4. Da, aspectul grafic din titlul celor de la Sony Studio Japan dă dovadă de o viziune artistică demnă de invidiat, cu o puternică influenţă simbolistică, însă, în ciuda unor peisaje de-a dreptul superbe, nu lasă impresia unui joc chiar atât de pretenţios din punct de vedere tehnologic.

Este dezamăgitor faptul că după atâtea amânări, The Last Guardian tot nu a reuşit să fie finisat în ceea ce priveşte acest aspect. Noroc că jocul nu prea pune accentul pe reflexe rapide, impactul performanţei asupra gameplay-ului efectiv nefiind totuşi atât de important.

The Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

The Last GuardianThe Last Guardian

Bineînţeles, există numeroase elemente din The Last Guardian despre care nu am discutat în detaliu, preferând să vă îndemn să le trăiţi singuri, creaţia celor de la Sony constituind una dintre acele experienţe pe care fiecare trebuie să le trăiască ţi să le perceapă în felul său. Revenind astfel la începutul acestui articol, The Last Guardian reprezintă fără îndoială unul dintre cele mai greu de judecat jocuri pe care am avut ocazia să le încerc până acum.

Astfel, nota pe care o vedeţi mai jos încearcă să balanseze cât mai bine neajunsurile componentei de „joc” propriu-zis din The Last Guardian cu veritabilul carusel emoţional reprezentat de evoluţia relaţiei dintre un copil şi prietenul său necuvântător. Pe de altă parte, recomandarea noastră este de a juca The Last Guardian fără a lua în calcul notele, creaţia lui Fumito Ueda reprezentând o experienţă mult prea personală pentru a fi influenţată de părerile sau calificativele oferite de nişte străini.

The Last Guardian

Părţi pozitive
  • cel mai reuşit şi simpatic partener virtual creat vreodată
  • mediu de joc şi stil artistic deosebite
  • sentimentul de explorare
  • o veritabilă lecţie de viaţă
Părţi negative
  • câteodată, Trico nu este tocmai ascultător
  • probleme evidente ale camerei
  • framerate problematic în unele momente pe PS4 standard