Splatoon 2 Review: distracţie „cu găleata”

În urma eşecului Wii U, Nintendo încearcă să salveze cât mai multe dintre jocurile de pe această consolă. După Mario Kart 8 Deluxe, o versiune remasterizată pentru Switch a jocului lansat în urmă cu trei ani, compania a decis să aducă pe noua platformă şi singurul său shooter. Cuvintele „Nintendo”, „shooter” şi „online” nu sunt puse foarte des în acelaşi context, însă descriu perfect Splatoon 2: un shooter online cu „aroma” inconfundabilă a celor de la Nintendo. Cu o componentă multiplayer bine pusă la punct şi cu destul conţinut offline pentru cei care au nevoie de puţin antrenament, Splatoon 2 ar putea fi picătura care umple paharul pentru mulţi dintre cei care iau în considerare cumpărarea unei console Nintendo Switch.

Fiind vorba despre cel de-al doilea joc dintr-o serie, probabil că Splatoon 2 nu are nevoie de prea mult context. De altfel, nici Nintendo nu oferă foarte multe detalii despre universul jocului în mod direct, însă cei interesaţi cu adevărat de istoria oraşului Inkopolis şi de conflictul dintre Squid Kids şi Octarians (antagoniştii) pot afla detalii colectând diverse pagini ascunse în modul single player al jocului. Pentru cei care n-au înteles până acum, Nintendo nu este o companie care se concentrează pe jocuri cu poveste cinematică elaborată şi probabil că nu va fi niciodată. Gameplay-ul este atracţia principală, iar contextul este doar o scuză pentru a realiza mecanici de joc interesante şi personaje ieşite din comun.

Povestea este atât de neimportantă pentru Splatoon 2 încât jocul nici măcar nu te îndeamnă să parcurgi componenta Single Player în vreun fel. Primul loc pe care îl ai la dispoziţie pentru explorare după crearea personajului (dintr-o serie limitată de opţiuni) este Inkopolis Square, hub-ul central al jocului, care serveşte totdată drept meniu principal. De aici poţi accesa toate celelalte „zone” precum Octo Canyon (campania principală), The Lobby (multiplayer-ul competitiv), Grizzco (Salmon Run, echivalentul Horde Mode) şi The Shoal (componenta multiplayer local prin Wi-Fi sau LAN). Din fericire, tranziţia între moduri nu necesită parcurgerea fizică a hub-ului, toate zonele fiind disponibile şi într-un meniu care poate fi deschis cu o apăsare de buton.

Tot de aici pot fi accesate magazinele de echipament, întrucât pe măsură ce avansezi în joc, mai multe arme, cu capabilităţi noi, sunt disponibile pentru cumpărat, iar selecţia de echipament vestimentar (fiecare cu propriile bonusuri) este într-o continuă rotaţie. Fiecare nivel nou dobândit în modul online deblochează accesul la o nouă armă, însă cele mai noi nu sunt întotdeauna cele mai bune. Acestea vin cu avantaje şi dezavantaje, iar fiecare dintre acestea reprezintă un întreg „loadout”.

Practic, arma aleasă vine „la pachet” cu o armă de aruncat (echivalentul grenadelor), cât şi cu o abilitate specială de genul „ultimate” din diverse jocuri cu eroi. Fiecare jucător îşi va găsi probabil câte o armă preferată, selecţia fiind destul de vastă. De la pistoale cu vopsea cu rază mică de acţiune, dar cu putere mare, până la adevărate puşti cu lunetă, la arme „albe” precum trafaletul sau pensula şi chiar mai multe tipuri de găleţi, Nintendo a pus la dispoziţia jucătorilor diverse arme cu comportament diferit, pentru a oferi ceva pentru fiecare tip de jucător în parte. Nu toate sunt utile în toate situaţiile, iar o echipă bine balansată ar trebui să aleagă arme complementare, însă vom vorbi despre asta puţin mai târziu. Important este că jocul nu duce lipsă de echipament de luptă, iar odată cu noile patch-uri, vor fi adăugate complet gratuit şi alte arme în joc.

Hainele funcţionează însă puţin diferit. Acestea asigură bonusuri de gameplay, precum posibilitatea de a fugi mai repede, de a te întoarce în luptă într-un timp mai scurt după o eliminare, sau de a încărca mai rapid abilitatea specială. Fiecare bluză, şapcă sau pereche de pantofi are o astfel de abilitate implicită şi una sau mai multe abilităţi deblocabile. Odată cu experienţa câştigată în meciurile multiplayer, căsuţele de abilităţi se deblochează, iar o abilitate extra este aleasă la întâmplare. Desigur, nu toate se vor potrivi cu modul de joc al fiecăruia, însă există posibilitatea de a „şterge” abilităţi de pe haine şi de a adăuga abilităţi noi pe alte articole, cu ajutorul resurselor in-game câştigate în urma ştergerii. Scopul acestei mecanici este probabil de a oferi jucătorilor ceva la care să aspire (echipamentul ideal) după ce au atins nivelul maxim în multiplayer.

Întrucât multiplayer-ul competitiv este nucleul lui Splatoon 2, acesta merită cea mai multă atenţie din partea jucătorilor, lucru care ar trebui să fie destul de clar încă de la început. Dacă nu plănuiţi să jucaţi acest titlu folosind o conexiune stabilă la internet şi nu sunteţi fani ai jocurilor competitive, probabil că Splatoon 2 nu este un titlu pentru voi. Chiar dacă la prima vedere nu s-au schimbat foarte multe faţă de primul titlu al seriei, Nintendo pare să fi ascultat câteva dintre critici şi a ignorat multe altele.

Lobby-ul amintit anterior serveşte drept meniu de multiplayer, de unde pot fi accesate toate modurile de joc competitive. Avem Regular Battle (Turf War), modul clasic de joc în care două echipe se luptă pentru a vopsi cât mai mult din hartă în culorile proprii, un mod Ranked, care beneficiază de trei moduri de joc diferite, disponibile prin rotaţie, cât şi League Battle, un mod dedicat exclusiv celor mai buni dintre jucători, care şi-au demonstrat abilităţile în modurile Ranked.

Gameplay-ul este practic neschimbat de la primul Splatoon. Avem de a face cu acelaşi shooter la persoana a treia, cu posibilitatea de control fie cu ajutorul stick-ului dreapta pentru mişcarea camerei, fie cu motion controls, şi două tipuri de navigare a nivelurilor, pe jos, în formă umanoidă, sau „înotând” prin vopsea în formă de caracatiţă. „Teleportarea” către un coechipier, care se făcea prin atingerea jucătorilor de pe harta GamePad-ului de pe Wii U, este acum realizată folosind un buton dedicat hărţii, care oferă acces rapid la fiecare coechipier în parte folosind D-Pad-ul.

Shooting-ul este la fel de bun precum în primul joc, modul bazat pe motion controls fiind capabil de a oferi precizie foarte apropiată de cea a unui mouse de PC, iar noile arme, precum Splat Dualies şi echivalentul unui Gatling Gun, oferă o varietate în plus în gameplay, acestea beneficiind de propriile particularităţi de mişcare. De exemplu, atunci când foloseşti Splat Dualies primeşti automat abilitatea de a face o rostogolire în oricare dintre cele patru direcţii (faţă, spate, stânga, dreapta) în timp ce tragi, iar Gatling Gun-ul necesită o „încărcare” înainte să înceapă să tragă. Abilităţile speciale au fost complet înlocuite cu unele noi, mult mai bine balansate, iar utilizarea lor nu mai garantează invincibilitate jucătorilor. Acest lucru asigură meciuri mult mai plăcute, în timp ce hărţile sunt gândite în aşa fel încăt să descurajeze „Spawn Rape”-ul care era posibil în primul joc.

Din păcate însă, Nintendo a ales să ignore o parte dintre criticile primite de primului Splatoon. De exemplu, în orice moment ai la dispoziţie în rotaţie doar două dintre hărţile incluse în joc, câte două pentru fiecare dintre modurile de joc disponibile. De asemenea, pentru schimbarea unui loadout, este necesară părăsirea matchmaking-ului, singura metodă de a schimba echipamentul între meciuri fără a ieşi înapoi în Lobby fiind înregistrarea unui loadout pe o figurină Amiibo. Tot o problemă este şi faptul că, în modul Ranked, care beneficiază de trei tipuri de moduri de joc, este accesibil unul singur la oricare moment dat, iar fiecare mod în parte are propriul sistem de progresie (un rank de la C- la C, C+ , B-, B, B+, etc.). Atingerea rank-ului B- în oricare dintre acestea deblochează League Battle.

Tot la capitolul puncte negative intră şi sistemul online de voice chat, o problemă a platformei Nintendo Switch, nu obligatoriu a jocului. Acesta a fost inclus într-o aplicaţie de mobil (iOS şi Android) şi poate fi folosit doar atunci când ecranul telefonului este pornit. De asemenea, chat-ul este disponibil doar cu prietenii din listă şi în meciurile League Battle, nu şi cu restul persoanelor din meciuri publice. Cel mai probabil, jucătorii care vor juca alături de prieteni vor folosi servicii alternative precum Skype şi/sau Discord, care permit utilizarea smartphone-ului şi în alte scopuri, sau cu ecranul stins. Aplicaţia de mobil oferă însă câteva lucruri bine venite, precum acces la un istoric al meciurilor, statistici despre profilul personal şi acces la echipament exclusiv, care poate fi „comandat” şi cumpărat în joc cu moneda virtuală câştigată în meciuri (Splatoon 2 nu include microtranzacţii).

Cu toate neajunsurile legate de astfel de elemente care ţin de ergonomia jocului, Splatoon 2 reuşeşte să te facă să uiţi de ele în momentul în care jocul propriu-zis începe. Matchmaking-ul este de obicei rapid şi destul de bine pus la punct, fiind aproape de fiecare dată pus în meciuri cu jucători de nivel apropiat (un dezavantaj ar fi faptul că nu poţi părăsi matchmaking-ul odată pornit), iar durata meciurilor de numai câteva minute (3 în Turf War, 5 în Ranked), este perfectă pentru a da senzaţia unui joc „pick-up and play”, dar şi pentru a porni sesiuni lungi de câteva ore, spunând „încă un meci şi îl închid” după fiecare victorie sau înfrângere. Având în vedere că Splatoon 2 poate fi jucat şi în modul „portabil”, folosind orice WiFi, durata scurtă este un plus, dacă am lua în calcul calităţile mobile ale platformei.

Acum că am acoperit multiplayer-ul, ar trebui menţionate şi celelalte componente ale lui Splatoon 2. „Campania” single player nu este tocmai o poveste epică bine închegată. Octo Canyon este împărţit în cinci stagii, fiecare dintre acestea găzduind o mână de niveluri. Odată ce toate nivelurile (care seamănă mai degrabă cu nişte „challenge”-uri) dintr-o zonă sunt duse la bun sfârşit, se deblochează lupta cu un boss, iar înfrângerea acestuia deblochează următorul stagiu. Fiecare nivel în parte vine cu un design unic, multiple moduri de abordare a situaţiei (poţi alege diverse arme pentru rezolvarea fiecărui nivel în parte) şi câteva colecţionabile bine ascunse. Probabil că unii se vor distra jucând aceste niveluri, mai ales că armele din single player sunt separate de cele din multiplayer, putând fi la rândul lor îmbunătăţite. Cel mai probabil, modul single player va fi „consumat” de către jucători în modul portabil, când nu au acces la o conexiune la internet, nivelurile fiind scurte. Repetarea lor folosind diverse arme va asigura accesul la o serie de arme speciale în celelalte moduri de joc, deci există şi o răsplată pentru acest mic „grind”. Boşii la rândul lor nu tocmai impresionanţi din punct de vedere al designului, însă jucătorii vor fi nevoiţi să stăpânească bine mecanicile de joc din Splatoon 2 pentru a-i învinge cu uşurinţă.

În cele din urmă, Splatoon 2 vine la pachet şi cu un Horde Mode, aşa numitul Salmon Run, accesibil din zona „Grizzco” a hub-ului principal. Acest mod pune o echipă de patru jucători, ale căror arme sunt schimbate prin rotaţie după fiecare „val”, în mijlocul misiunii de a colecta cât mai multe „icre de somon” într-un timp limitat. Fiecare sesiune de joc conţine trei valuri de inamici din ce în ce mai agresivi, iar icrele sunt dobândite după înfrângerea unor mini boşi care apar la întâmplare. Aceştia sunt de obicei protejaţi de inamici uşor de eliminat, însă obiectivul poate fi dus la bun sfârşit doar de către echipele care se coordonează bine. O slabă cooperare va duce cu siguranţă la dezbinarea echipei, fiecare jucător în parte fiind uşor de eliminat pe cont propriu. Pentru a pipera puţin acest mod de joc, de la un val la altul condiţiile meteorologice se pot schimba, mareea limitând spaţiul de joc, ceaţa limitând câmpul vizual, iar, pe timp de noapte, invazia de inamici dovedindu-se a fi nemiloasă. Ca şi în cazul celorlalte moduri de joc, există un sistem de progresie separat pentru Salmon Run, cât şi o serie de „bunătăţi” care pot fi dobândite doar din acest mod.

Din păcate, Nintendo nu s-a putut abţine şi a decis să limiteze modul Salmon Run într-un stil foarte ciudat. Acesta este disponibil în fiecare weekend, cât şi în zilele de marţi şi joi, între anumite intervale orare de 12 ore. Cel mai probabil, decizia a fost luată pentru a asigura că există destui jucători pentru matchmaking atunci când modul este „live”, însă cei cu program de „joacă” limitat sigur nu vor aprecia această abordare.

Cu toate stângăciile de acest gen, Nintendo a reuşit însă să realizeze încă un joc foarte bine pus la punct din punct de vedere tehnic. Bug-urile sunt aproape inexistente, cele câteva patch-uri lansate în doar câteva zile de după lansare fiind folosite mai debrabă pentru a balansa modul multiplayer şi pentru a adăuga conţinut nou. Framerate-ul rămâne tot timpul blocat la 60 de cadre pe secunde în gameplay. Pentru a atinge această performanţă, motorul grafic foloseşte rezoluţie dinamică între Full HD în momentele mai puţin aglomerate şi undeva sub 900p în cele mai aglomerate situaţii. Adevărul este că schimbarea rezoluţiei este imperceptibilă în gameplay, întrucât jocul este foarte rapid. Faptul că Splatoon 2 nu beneficiază de niciun fel de Antialiasing este de asemenea un factor care „ajută”, întrucât marginile obiectelor sunt oricum neuniforme, chiar şi la rezoluţie maximă. În hub-ul central însă, jocul rămâne blocat la 1080p cu 30 de cadre pe secundă şi cu antialiasing activat. Limitarea framerate-ului este puţin deranjantă în această situaţie, însă sunt atât de puţine de făcut în hub, încât poţi să îl eviţi aproape complet folosind meniul rapid.

Stilul grafic nu s-a schimbat aproape deloc, totul fiind decorat în culori stridente. Muzica tipic japoneză, cu acorduri de J-Rock şi J-Pop, este omniprezentă, lucru care poate fi un avantaj sau un dezavantaj al jocului, în funcţie de gusturi. Pentru cei care intră în atmosfera Splatoon, cu siguranţă că muzica va completa experienţa jocului. Jucătorii primului titlu se vor simţi ca acasă în Splatoon 2, acesta primind doar un strat de vopsea mai strălucitor pe noua platformă de la Nintendo.

Splatoon 2 este probabil una dintre cele mai neimpresionante „continuări” pentru un joc Nintendo. Acesta vine cu o serie de schimbări bine venite şi cu ceva conţinut în plus, dar în acelaşi timp repetă unele dintre greşelile predecesorului său şi suferă de pe urma unor decizii luate de companie atunci când a dezvoltat platforma Switch. Din fericire, toate modurile de joc din Splatoon 2 sunt foarte bine puse la punct, iar comunitatea din jurul jocului este foarte activă şi va fi cu siguranţă activă mult timp de acum înainte. Primul Splatoon de pe Wii U încă se bucură de mulţi jucători în modul online, la doi ani după lansare.

Longevitatea primului joc s-a datorat suportului Nintendo, care a venit cu hărţi şi arme noi periodic, cât şi cu evenimente speciale de tipul „Splatfest”. Având în vedere că Zelda şi Mario Kart au fost şi pe Wii U, iar ARMS ar putea fi considerat un titlu secundar pentru un jucător „hardcore”, Splatoon 2 pare să fie în acest moment un motiv bun pentru a pune mâna pe o consolă Switch pentru un fan Nintendo. Dacă nu, jocul va fi aici şi în toamnă, când Nintendo promite debutul mascotei sale pe această platformă în Super Mario Odyssey.