NBA 2K27 Review: aceeași dependență, cu un alt ambalaj și DLSS 5

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

La un moment dat trebuie să încetăm să ne mai prefacem că NBA 2K este un joc pe care îl cumpărăm pentru că avem încredere în 2K Sports. Nu-l cumpărăm pentru că ne așteptăm la vreo schimbare radicală, până la urmă e tot baschet. Nu-l cumpărăm pentru că știm că dezvoltatorii au stat un an întreg în laborator încercând să repare toate tâmpeniile ediției precedente și nici măcar nu-l cumpărăm pentru că, în adâncul sufletului, credem că produsul va fi bun. Îl cumpărăm pentru că suntem dependenți de baschetul ăsta virtual, iar 2K știe foarte bine că, indiferent cât de mult ne enervează, peste un an vom fi din nou acolo, cu controller-ul în mână și cu aceeași întrebare: „Băi, poate anul ăsta chiar au reparat ceva”.

Spoiler: n-au reparat chiar atât de multe

NBA 2K27 este genul de joc care îți oferă suficient cât să te țină captiv, dar niciodată suficient cât să te facă să uiți cât de mult din el pare construit pe fundația edițiilor precedente. Este, în multe privințe, 2K25 cu câteva sisteme noi, câteva schimbări de prezentare și suficient marketing cât să poată fi vândut drept următorul mare pas înainte. Iar problema nu este că jocul ar fi complet prost. Dimpotrivă, atunci când funcționează, NBA 2K27 e super distractiv, are toate ingredientele să te țină acolo, mai ales că nu există concurență. Problema este că, în 2026, te uiți la anumite lucruri și te întrebi cum au ajuns încă în produsul final.

Și trec la argumente: MyGM este cel mai bun exemplu. Noul sistem Trust ar trebui să transforme modul într-o experiență mai apropiată de gestionarea unei organizații reale, în care relațiile cu jucătorii și staff-ul contează, iar deciziile tale au consecințe care se simt pe termen lung. În practică, Trust e încă un strat pus peste aceeași structură veche. Primești penalizări pentru relațiile cu oamenii din staff în urma unor întâlniri care uneori nici măcar nu apar pe ecran, promiți unui jucător că nu vei mai semna pe nimeni, nu semnezi pe nimeni și, cumva, tot pierzi puncte de relație. Este genul de situație în care începi să te întrebi dacă tu joci MyGM sau dacă MyGM joacă împotriva ta.

Construcția baschetbaliștilor, la cote înalte

Partea bună este dezvoltarea jucătorilor, care rămâne în continuare una dintre cele mai plăcute componente ale modului și, sincer, unul dintre motivele principale pentru care merită să revii. Acolo există sentimentul că faci ceva concret, că îți construiești echipa în timp și că deciziile tale chiar pot schimba parcursul unui jucător. Am luat o baschetbalistă de la 0, Mironosița Turul Doi Anapoi, și nu am investit în îndemânare, iar fata mea pierdea mingea de zici că era amatoare, că se apucase ieri de baschet. Avea mari probleme și la aruncări, deși acolo am investit mult.

Și sistemul de free agency a primit o prezentare nouă, iar faptul că poți vedea ce echipe îi interesează pe jucători este o idee bună. Sunt schimbări vizibile, chiar dacă nu tocmai wow. Pentru mine, însă, free agency nu este elementul central al modului, așa că impactul nu este suficient de mare încât să schimbe impresia generală. Cea mai mare problemă rămâne faptul că interacțiunile dintre jucători, manager și staff se simt aproape identic cu cele de până acum. Dacă Trust trebuia să facă MyGM să pară mai viu, momentan pare doar încă o statistică pe care trebuie să o urmărești.

Să trecem prin celelalte moduri

MyCareer este ceva mai bine pus la punct din punct de vedere narativ, iar povestea este ceva mai consistentă, însă aici apare o altă tradiție 2K care pare imposibil de eradicat: plasarea de produse. Este atât de agresivă și de artificială încât, uneori, ai senzația că nu mai joci NBA 2K, ci un episod din The Truman Show în care fiecare personaj are obligația contractuală să-ți vândă ceva. Ajungi să execuți aruncări libere și, din senin, trebuie să afli opinia lui Kevin Harlan despre CeraVe. frate, eu încerc să bag mingea în coș, nu să-mi schimb rutina de îngrijire a pielii. Deci în curând, la câtă disperare e cu reclamele, o să-mi apară pe ecran, în timp ce mă joc, “cumpără-ți noii Air Jordan, doar 800 de euro”. Doar puii.

Iar la MyCareer, nici aici nu scapi de problemele care au devenit tradiție. Face scan-ul este în continuare departe de ceea ce ar trebui să fie, camera are momente în care își schimbă setările după bunul plac, anumite opțiuni audio par să nu țină cont de ce le-ai cerut, iar interfața este uneori atât de neintuitivă încât ai impresia că cineva a primit ordin să ascundă funcțiile importante.

În MyNBA apar și situații care te fac să râzi de nervi. De exemplu, în anumite meniuri te întrebi cum au reușit să facă navigarea mai complicată decât în ediția precedentă. Cum să scoți linii de cod dintr-o continuare și să ajungi cu o interfață mai greoaie? Este una dintre întrebările existențiale la care NBA 2K27, din păcate, este capabil să răspundă.

Salvat de gameplay

Gameplay-ul rămâne partea care salvează foarte mult din experiență. Baschetul propriu-zis se simte bine, chiar foarte bine în anumite momente, iar senzația generală este una dintre cele mai plăcute din ultimii ani. Problema este că mecanicile bune sunt sabotate constant de mici tâmpenii care te scot din meci.

Poți avea un jucător cu 88 la statistica de standing dunk și jocul să decidă că tu vrei un floater. Poți avea 90 la apărare perimetrală și badge-uri care ar trebui să te transforme într-un coșmar pentru adversar, iar un NPC poate să treacă pe lângă tine de parcă ai fi pus controller-ul jos. În schimb, când tu încerci să alergi pe teren, există momente în care personajul se agață de un adversar și rămâne acolo, ca într-un blocaj de trafic. Iar asta în condițiile în care controlezi un jucător mult mai rapid decât adversarul din fața ta.

Recuperările sau rebound-urile sunt o altă poveste. Ai Pogo Stick Gold, ai impresia că ai investit într-un arc elvețian montat în picioare și, când mingea sare din panou, personajul tău se ridică atât de puțin încât ai timp să îmbătrânești până ajungi la ea. Dacă sari după o minge care iese din teren, jocul îți poate oferi o demonstrație impresionantă despre cât de greu este să sari 20 de centimetri și să revii pe parchet în următoarele cinci secunde. Cum ziceam noi când eram mici, “ai plecat ieri după minge și ai ajuns poimâine”.

Nici comenzile nu sunt întotdeauna fericite. Uneori butonul pentru alergare pare că nu există, apeși lung RT-ul ăla, dar degeaba, alteori încerci o mișcare rapidă prin apăsarea butonului de aruncare și jocul îți răspunde, metaforic vorbind, cu un simplu „nu”. Iar AI-ul rămâne una dintre marile probleme ale experienței. În modul cooperativ, ajungi să te întrebi cum este posibil ca niște personaje controlate de calculator să fie atât de pierdute încât singura soluție să fie să repeți pick-and-roll-ul până când universul cedează.

MyTeam, preferatul meu

Pentru veteranii modului, cei care îl joacă de ani întregi, MyTeam este probabil cea mai ușor de recomandat componentă a jocului. Experiența este mai accesibilă decât în alți ani, progresul este destul de bine recompensat, ai multe opțiuni de joc, iar gameplay-ul bun se potrivește foarte bine cu structura modului. Am nimerit și o echipă bestială, cu Doncic și LeBron James, chiar și senzația că pachetele au devenit ceva mai generoase la început poate fi plăcută, deși aici trebuie să păstrăm picioarele pe pământ: faptul că poți scoate un Pink Diamond din câteva pachete nu înseamnă că sistemul de monetizare a devenit brusc prietenul poporului.

Pentru că MyTeam rămâne pay-to-win. Evident că rămâne, ar fi fost aproape un miracol ca 2K să renunțe la una dintre cele mai profitabile componente ale produsului. Iar, pe PC, situația este și mai frustrantă. Lipsa unei case de licitații unificate cu versiunile de consolă este o decizie greu de înțeles, iar faptul că escrow-ul continuă să fie o problemă exclusivă pentru PC nu face decât să accentueze impresia că versiunea de Windows este tratată ca un adult lăsat la masa copiilor. Comunitatea online este atât de mică în anumite regiuni încât, dacă intri în meciuri competitive, ai toate șansele să dai mereu peste aceiași oameni care au investit probabil mai mult în echipă decât ai investit tu în joc. Înainte am jucat la greu pe consolă, dar NBA 2K27 vine cu un avantaj major pe PC, așa că am vrut în mod special să-l joc pe Steam.

Debutul oficial al DLSS 5

Vă mai aduceți aminte de momentul în care NVIDIA a dezvăluit DLSS 5, promițând că inteligența artificială nu se mai rezuma la (re)construcția cadrelor și la upscaling pentru performanță mai bună, ci va fi capabilă să genereze, ea însăși, efecte grafice noi? Dacă, la vremea respectivă, aceste efecte (care promiteau să aducă în special aspectul personajelor mai aproape de realitate) necesitau o placă video separată pentru a rula, s-au făcut multe progrese până în ziua de astăzi.

Și asta pentru că NBA 2K27 a fost jocul ales de NVIDIA pentru debutul oficial al DLSS 5, acum suficient optimizat pentru a rula cât de cât acceptabil pe o singură placă din gama GeForce RTX, seria 50. Mai exact, aceasta componentă de neural rendering adusă de DLSS 5 îmbunătățește calitatea imaginii, adăugând o serie de efecte menite să aducă aspectul jocului și mai aproape de realitate. Veți observa imediat diferențe pe fețele jucătorilor, unde, deși geometria propriu-zisă a modelelor nu se schimbă, apar umbre noi, același gen de efect fiind vizibil și în spațiile dintre corpul jucătorilor și echipamentele lor. Totul pare mult mai real și iluminarea mai rafinată, mai apropiată de ceea ce am întâlni într-o sală de baschet la un meci adevărat sau în cadrul unei transmisii TV. Aș putea asemui efectul cu un soi de ambient occlusion urcat la puterea 100, care nu se mulțumește să adauge umbre doar la muchiile dintre pereți sau unde o ladă atinge pământul, ci o face la fiecare rid de pe fața unui jucător, antrenor sau spectator.

DLSS 5 dezactivat	DLSS 5 activat

Din păcate, deși sporul vizual de realism este evident, DLSS 5 funcționează oarecum împotriva filosofiei de până acum a generațiilor anterioare. Mai exact, am văzut mereu DLSS drept o unealta care sporea performanța de afișare, permițând astfel activarea unor efecte grafice solicitante (precum cele bazate pe Ray Tracing). Aici, însă, acest neural rendering este efectul în sine, care, odată activat, poate îngenunchea și cele mai puternice plăci video.

Mai exact, în testul meu am dorit să văd în ce măsură, folosind sistemul de mai jos (echipat cu o placă grafică RTX 5080), pot “atenta” să rulez NBA 2K27 în rezoluție 4K, cu toate efectele grafice urcate la maximum, Ray Tracing activat, alături denoul neural rendering din DLSS 5. Se poate obține, în aceste condiții, confortul unui joc care să ruleze la minimum 60 de cadre pe secundă? Se poate și nu prea…

DLSS 5 dezactivat	DLSS 5 activat

• Placă video: PNY GeForce RTX 5800 16GB OC
• Procesor: AMD Ryzen 7 9800X3D 8-core
• Placă de bază: GIGABYTE AORUS B850 ELITE WI-FI 7 ICE
• Memorie RAM: Kingston Fury 64GB DDR5-6000
• Răcire: GIGABYTE AORUS WATERFORCE X II 360
• Stocare: Kingston FURY Renegade G5 PCIe Gen 5 2TB
• Sursă: GIGABYTE GP-UD1000GM PG5 80+ Gold 1000W
• Monitor: GIGABYTE M28U UltraHD 4K

În primul test, am zis “urcăm totul la cel mai înalt nivel calitativ” și vedem ce-o fi (a se citi lăsăm Frame Generation să se ocupe de eventualele probleme de framerate). Mai exact, cu toate setările vizuale urcate la nivel Ultra, în rezoluție 4K, DLAA și DLSS 5 activate și Frame Generation pornit pe setarea Dynamic (care tinde către refresh-ul maxim al monitorului), framerate-ul, în cadrul unui meci normal, a urcat chiar și peste 150fps. Wow, ce performanță și ce nivel vizual – am rezolvat enigma rapid, ați putea spune. Lucrurile nu stau chiar așa însă, cu aceste setări, latența (timpul de răspuns al jocului) menținându-se la 60 ms, cu spike-uri spre 75 ms sau chiar 100 ms. Cu alte cuvinte, comenzi înregistrate cu întârziere, o posibilă explicație pentru lipsa de responsivitate pe care o aminteam mai devreme.

DLSS 5 dezactivat	DLSS 5 activat

În încercarea de a aduce latența în niște limite acceptabile, am eliminat Frame Generation din ecuația de mai sus, rezultatele fiind acum elocvente. Am ajuns la un timp de răspuns de 45 ms, mai acceptabil dar tot un pic cam ridicat, însă framerate-ul s-a prăbușit la 38-48fps, aproape de limita superioară în secvențele normale de gameplay. Această statistică reprezintă sub 50% din performanța jocului, în condiții similare, fără DLSS 5 neural rendering activat.

Partea mai puțin plăcută a tehnologiei DLSS 5 este că aceasta nu funcționează la rezoluția internă în care este “calculat” jocul, ci este aplicată ca un soi de filtru pe imaginea finală, afișată în rezoluția țintă dorită de jucător. Mai exact, fie că folosiți DLSS Super Resolution pe setare Quality, fie că îl scădeți la Ultra Performance, nu veți câștiga mai mult de câteva cadre pe secundă în plus (51 fps pe DLSS Quality, față de 48 fps cu DLAA, și până la 55 fps cu DLSS Ultra Performance). Cu alte cuvinte, nici cu cea mai agresivă formă de DLSS Super Resolution, nu ajungem la un framerate stabil de peste 60 de cadre pe secundă.

DLSS 5 dezactivat	DLSS 5 activat

Evident, a urmat o încercare de a aduce framerate-ul în marjele acceptabile, păstrând latența cât mai jos posibil. Păstrând rezoluția și setările maxime, am apelat la DLSS Quality și Frame Generation 2X, obținând astfel o medie a cadrelor previzibil, de peste 90 fps, cu o latența aproape acceptabilă – 55 ms. Probabil aceasta este setarea pe care aș recomanda-o pentru cei care țin neapărat la cel mai înalt nivel calitativ al imaginii și au un RTX 5080 la dispoziție în acest sens.

Ajung la concluzia că, în momentul de față, DLSS 5 cu al său neural rendering, în condiții de detalii maxime și rezoluție 4K, necesită un GeForce RTX 5090 pentru a nu întâmpina probleme, cel puțin atunci când rulați NBA 2K27. Pentru un RTX 5080, în vederea obținerii acelui echilibru între partea vizuală, performanță și latență, ar cam trebui renunțat la măcar un nivel din punct de vedere grafic, fie că vorbim de scăderea rezoluției, de dezactivarea Ray Tracing sau de coborârea nivelului de detalii. Spre exemplu, în 2560×1440 (1440p), cu detaliile Ultra, Ray Tracing și DLSS 5 pornite, dar fără Frame Generation, sistemul menționat mai devreme poate menține 90+ fps, cu o latența de numai 30 ms.

DLSS 5 dezactivat	DLSS 5 activat

110 euro? Serios?

Pentru un joc care, în prea multe privințe, îți dă senzația că este aceeași experiență reciclată cu un alt număr în titlu, prețul său este exagerat. Bonusurile de precomandă nu justifică mare lucru, pentru că unele dintre lucrurile oferite pot fi replicate sau cumpărate separat, iar VC-ul continuă să coste sume care ar fi fost scandaloase într-un univers în care moneda virtuală ar fi avut valoare mai mult de un an. Dar exact aici este șmecheria: 2K nu vinde doar un joc, vinde o dependență anuală.

Un crackhead, un dependent de droguri, nu-și cumpără doza pentru că știe că este sănătos. Fanul nu cumpără NBA 2K pentru că se așteaptă să fie bun, o face pentru că e dependent de baschetul ăsta. Și 2K știe asta cel mai bine. Aici este paradoxul NBA 2K27: poate fi unul dintre cele mai bune jocuri de baschet pe care le-ai jucat în ultimii ani și, în același timp, unul dintre cele mai frustrante produse pe care le-ai cumpărat. Gameplay-ul este bun, MyTeam este distractiv și accesibil, dezvoltarea jucătorilor din MyGM încă funcționează, MyCareer are ceva mai multă poveste.

Dar când vezi aceeași problemă de interfață, aceeași senzație de reciclare, aceleași bug-uri, aceeași monetizare agresivă și aceleași momente în care jocul pare să lupte activ împotriva propriului utilizator, începi să te întrebi cât de mult mai poate fi întinsă această formulă. Pentru cei care intră pentru prima dată într-un NBA 2K, bun venit în “circul anual”. Pentru veterani, însă, recomandarea este ceva mai simplă: dacă știți deja că veți cumpăra jocul, măcar așteptați o reducere. Nu vă aruncați cu capul înainte să plătiți prețul întreg pentru o experiență care, peste câteva luni, va fi probabil mai ieftină și, după câteva patch-uri, ceva mai puțin stricată.