Metal Gear Solid Delta Snake Eater Review: remake-ul de care MGS3 avea nevoie

A fost o perioadă, cam de la apariția generației Nintendo 64 / PlayStation 1 (1995-1996) și până pe la mijlocul primei decade a noului mileniu, când, spre frustrarea mea, am ratat foarte multe jocuri ale acelor vremuri. În România, pur si simplu nu aveam cultura consolelor (cu excepția clonelor Rambo și Terminator), aparițiile unor titluri exclusive pentru acest gen de dispozitive fiind trecute cu vederea în regiunea noastră. Astfel, nu mă ascund să recunosc că primele jocuri ale seriei Metal Gear Solid au trecut pe lângă mine fără prea mult tam-tam; abia mult mai târziu, atunci când apăreau colecții de jocuri remasterizate pe PS3 și Xbox 360, m-am familiarizat cu adevărat cu seria lui Hideo Kojima.

Și acum țin minte un maraton de gaming pe care l-am făcut alături de un fost coleg, unde am parcurs (mai mult el) primul și al doilea MGS, în timp ce un grup de prieteni urmărea evenimentele de pe ecran cu interes, înarmați cu chips-uri, pizza, sucuri și beri. Și, după vreo două weekend-uri de “Snaaaaake!”, ajunși la MGS3, am decis să facem o pauză. Din păcate, n-am mai apucat să reluăm acel Metal Gear Solid 3: Snake Eater, despre care fostul coleg îmi promitea că este cel mai bun dintre toate cele trei inițiale. Ulterior, nici din MGS4 n-am apucat să joc mare lucru pe PS3, iar MGS5, știm cu toții, a încheiat “aventura” lui Hideo Kojima la Konami, într-o perioadă în care compania japoneză era mult mai interesată de aparatele de pachinko (un soi de “păcănele”) decât de jocurile video tradiționale.

Din fericire, Konami a revenit în ultimii ani la sentimente mai bune, reîndreptându-și atenția către câteva dintre seriile lor de renume. După ce am primit un excelent remake pentru Silent Hill 2, a venit vremea ca și Metal Gear Solid să beneficieze de același tratament. Iar ales pentru a fi refăcut a fost chiar Metal Gear Solid 3: Snake Eater, fix locul în care, cu ani în urmă, pusesem punct aventurii personale cu această serie. Cu alte cuvinte, o ocazie perfectă să aprofundez și această lecție de istorie gameristică, care îmi scăpase inițial.

Între remaster și remake

Atunci când aduci în discuție diferențele dintre un remaster și un remake, fiecare vine cu propriile explicații și argumente. În accepțiunea personală, un remaster este cel care păstrează structura jocului original complet nemodificată, înfrumusețând doar aspectul său vizual. Scheletul rămâne același, doar straiele sunt aduse la zi. Iar exemple în acest sens se găsesc numeroase: Diablo II Resurrected, trilogia inclusa în Uncharted: The Nathan Drake Collection, jocurile din Halo: The Master Chief Collection sau viitorul Half-Life 2 RTX. În schimb, un remake nu se mulțumește doar cu retușarea stratului estetic al jocului, alterându-i inclusiv mecanicile de gameplay pentru a le actualiza și adapta vremurilor și gusturilor contemporane. Din această categorie putem aminti Final Fantasy VII Remake, remake-urile Resident Evil 2 până la 4, dar și mai sus amintita nouă versiune de Silent Hill 2.

Cu aceste explicații “la cingătoare”, să răspundem astfel la întrebarea care ne macină: “ce este Metal Gear Solid Delta: Snake Eater, un remake sau un remaster?”. Iar răspunsul, la prima vedere, pare să incline către remaster: Konami și studioul Virtuos au insistat să mențină întreaga fundație pe care a fost clădit MGS3 și să-i aplice un strat nou de “vopsea”, întocmai definiției pe care am dat-o mai sus. Chiar mă întrebam de ce s-a ținut și la păstrarea unor elemente care, în ziua de astăzi, nu prea mai au sens… Cum ar fi împărțirea hărților care, împreună, definesc anumite capitole din poveste, în porțiuni mult mai mici si mai limitate, deși tehnologia modernă ar fi permis comasarea acestora în câte un nivel mai mare, care să le includă pe toate. Ulterior am aflat, pe propria piele, motivarea acestei decizii și am ajuns s-o apreciez.

Ce încerc să spun este că nu s-a trecut peste aproape nicio regulă de design impusă de echipa inițială de la Kojima Productions (pe când studioul făcea parte din Konami). Totuși, s-au adăugat lucruri “peste” acele reguli inițiale, menite să modernizeze un pic jocul lansat inițial în 2004. Spre exemplu, s-a adăugat un nou mod modern de a aborda aventura lui Snake, în care camera nu mai este plasată undeva deasupra câmpului de luptă, ci modern, over the shoulder, în spatele personajului principal, întocmai ca în jocurile third person moderne. De asemenea, țintirea din perspectiva first person, care schimba complet perspectiva în varianta originală, nepermițând deplasarea personajului atât timp cât ochește, a fost la rândul ei modernizata, fiind mult mai puțin restrictivă acum. Nu în ultimul rând, anumite meniuri, cum ar fi cele dedicate item-urilor și armelor folosite, dar și camuflajelor echipate, au primit scurtături pe D-Pad, făcând comutarea între acestea mult, mult mai facilă decât în ediția originală.

Așadar, luat la bani mărunți, Metal Gear Solid Delta: Snake Eater este, într-adevăr, un remake, însă unul fidel în proporție de aproape 100% viziunii originale a lui Hideo Kojima. Iar imaginația renumitului designer japonez a fugit în mai toate direcțiile în acea perioadă de la mijlocul anilor 2000, atât în ceea ce privește povestea din MGS3, cât și opțiunile de gameplay pe care le punea la dispoziția jucătorilor.

Un joc marca Hideo Kojima

În privința poveștii și a personajelor, seria Metal Gear Solid în mod sigur nu poate fi placul tuturor. Dacă ești totuși dispus să faci anumite concesii și să privești lucrurile după cum le vedeau niponii în acei ani, te vei obișnui foarte rapid cu stilul bombastic, teatral, în care Kojima introducea și creiona personajele seriei și vei deprinde să nu-ți mai pui atâtea întrebări în legătură cu veridicitatea scenariilor gândite de Hideo și tovarășii săi. Da, evident că o conspirație nucleară în inima Rusiei, începută de Brejnev pentru a-l detrona pe precursorul său Hrușciov, în care își bagă nasul CIA și apar personaje SF precum un nene care poate controla roiurile de viespi sau un „tovarăș” al cărui corp este permanent electrizat, nu este tocmai credibilă. Așa cum nici cyborgii ce puteau călători prin timp nu erau foarte credibili în anii ’80, iar asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de Terminator.

Iar când vine vorba despre gameplay, această imaginație parcă scăpată de sub control ascunde atât de multe opțiuni și posibilități încât, credeți-mă, am terminat Metal Gear Solid Delta fără să am idee că pot executa anumite mișcări sau că anumite manevre de gameplay există și sunt funcționale in joc. Să vă dau un exemplu referitor la cât de departe pot merge anumite mecanici de joc din Snake Eater. Spre deosebire de alte jocuri în care viața sau „sănătatea” unui personaj este reprezentată de o bară, iar pentru a o umple este suficientă consumarea unei rații de mâncare sau a unui health pack, in MGS3/Delta avem de-a face cu un întreg sistem de răni, pentru vindecarea cărora trebuie aplicate diferite soluții. Ai fost împușcat? Fă bine și dezinfectează rana, extrage glonțul, aplică bandajul pentru a nu pierde sânge. Ți-ai rupt vreun os? Aplică o atelă. Te-a mușcat vreo gânganie otrăvitoare? Ia un antidot și eventual arde-o cu trabucul, să nu mai revină. Îți lipsește cumva vreuna dintre aceste resurse? Succes să te vindeci de la sine, mai ales într-o junglă în care ai impresia că orice și oricine îți vrea moartea, de la poeticele râu și ram și până la crocodilul din mlaștină și moșul de 100 de ani care te pândește din depărtare.

Și ajungi astfel și la explicația problemei de care aminteam mai devreme, cu împărțirea a ceea ce puteau fi niște hărți mai extinse în niveluri micuțe. Ei bine, tranziția între aceste niveluri este echivalentă cu un auto-save, care, mai târziu, poate face diferența dintre reluarea de la un checkpoint relativ apropiat (în caz de moarte) sau un șir nenumărat de înjurături și riscul ca gamepad-ul să se facă bucăți atunci când îl arunci prin casă de nervi.

Intri pur și simplu în „ciclul” jocului, ești prins acolo pe sistemul „hai încă un niveluț dintr-ăsta și apoi salvăm și reluăm mâine”. Iar niveluțul devine nivel, la sfârșitul căruia te așteaptă un boss (și aceștia cu metode creative de a fi învinși, totul e să-ți lași imaginația să zboare). După ce-l învingi ești răsplătit cu inevitabila secvență cinematică care, împreună cu conversațiile radio aferente, vor depăși 30-40 de minute de respiro. Apoi, bineînțeles că vrei, măcar vreme de un „niveluț” să vezi și cum arată porțiunea următoare a jocului. Și bam, rămâi prizonier acolo, mai ceva decât dependenții într-un pachinko, iar pe cer începe să răsară soarele în timp ce tu, în sfârșit, dai bătălia finala în fața unui… tanc biped? Cam ăsta este Metal Gear Solid Delta și, parafrazând deja celebra reclamă, I’m loving it.

Faultat de optimizare

Pe lângă intriga și personajele care, înțeleg, nu pot fi pe gustul tuturor, ce aș mai putea reproșa acestei ediții Metal Gear Solid Delta: Snake Easter este optimizarea sa… incompletă, atât pentru PlayStation 5 (inclusiv modelul Pro), cât și pe PC. Aspectul jocului, excelent de altfel, are de suferit pe PS5 Pro din cauza implementării defectuoase a tehnologiei PSSR, în timp ce, pe PS5 standard, modul Performance „ține” cu greu cele 60 de cadre pe secundă promise de modul Performance. Iar pe PC, framerate-ul maxim este de 60fps, fără a exista suport oficial pentru monitoare ultra-wide. Însă, atunci când te întreci vreo oră cu acel tanc de care aminteam mai devreme, prin junglă și zăpadă, puțin îți mai pasă ca framerate-ul scade aici și acolo.

Când ne dădeam prin 2002 pe străzile din Liberty City în GTA 3, cu un framerate de 15-20fps, nu ne păsa că merge prost, ci că puteam să ne bucurăm de un asemenea joc. La fel și aici, MGS3 și, prin extensie, MGS Delta, este unul dintre cele mai creative și bine realizate jocuri din istorie și nu merită trecut cu vederea numai din cauza acestor probleme tehnice.

Concluzie

În final, cu soarele deja bine ridicat pe cer și cu lista de credits derulându-se pe ecran, am realizat, încă o dată, cât de bune erau jocurile acestea, capabile să definească singure un gen întreg și cum, din păcate, odată cu modernizarea tehnologiilor grafice, titlurile din ziua de astăzi au pierdut mult la capitolul imaginație, profunzime și gameplay inventiv. Marele merit al lui MGS Delta este că aduce din nou în lumina reflectoarelor un astfel de joc, care poate face oricând subiectul unui maraton de gaming cu prietenii, precum cel menționat la începutul acestui articol.

Și, da, știu că este un remake, știu că are anumite probleme de performanță, însă, pentru mine, până în acest moment, îndrăznesc să afirm că MGS Delta: Snake Eater este cel mai bun joc pe care l-am parcurs în 2025.