Hyrule Warriors Age of Imprisonment Review: războiul pe care Zelda îl datora fanilor

După ani în care The Imprisoning War a plutit în aer ca o legendă nedeslușită, Nintendo livrează în sfârșit povestea canonică într-un musou, adică joc de tip Dynasty Warriors, care surprinde prin consistență, ambiție și un respect neașteptat pentru universul Zelda. Hyrule Warriors: Age of Imprisonment nu e perfecțiunea din Breath of the Wild, dar nici un derivat fără vlagă: este însă capitolul lipsă, spus cu forță și personalitate.

Un spin-off care refuză să joace un rol secundar

Avem momente în industria jocurilor video în care nu mai ai voie să ocolești adevărul, chiar dacă marketing-ul îți spune să fii drăguț. Iar Hyrule Warriors: Age of Imprisonment reprezintă un astfel de moment. Nicidecum că ar fi un joc controversat sau pentru că ar ruina bagajul mitologic al seriei Zelda, ci pentru că vine să ocupe un loc pe care fanii l-au cerut de ani buni: o poveste clară, canonică, despre The Imprisoning War, acel episod istoric pe care Tears of the Kingdom l-a menționat cu jumătate de gură și l-a abandonat în neantul sinuos al legendelor. Jocul nu doar recuperează, ci pune pe masă o interpretare coerentă, cinematografică și surprinzător de matură, chiar dacă vine ambalat în stilul inconfundabil al genului musou.

Un Hyrule viu, cu miză reală

Se vede, încă din primele minute, că aici nu este vorba despre un „skin de Zelda” lipit pe o formulă Dynasty Warriors, de la Koei Tecmo. E un demers mult mai intențional, în care Koei Tecmo și Nintendo au făcut un pas rar întâlnit: au tratat un spin-off drept o piesă de puzzle obligatorie pentru universul canonic. Hyrule-ul nu mai este doar fundal pentru mii de inamici care sar pe tine ca la ofertele de Black Friday, ci un teritoriu viu, încărcat de tensiune, cu o istorie clară și cu personaje care își joacă rolurile în economia unui conflict amplu. Chiar și Ganondorf, eternul răufăcător, este desenat aici cu o grijă aparte, mult mai aproape de figura mitologică decât de caricatura malefică din multe spin-off-uri.

Musou cu ambiții tactice

Gameplay-ul își păstrează rădăcinile musou, dar încearcă să nu se repete obsesiv, introducând mecanici care se simt ca niște extensii firești ale tehnologiei Zonai din Tears of the Kingdom. Lanțurile bazate pe elementele naturale, dispozitivele care se combină spectaculos în mijlocul bătăliei și atacurile sincronizate dau un impuls binevenit unui gen care, de multe ori, supraviețuiește doar prin spectaculozitatea vizuală. Aici, în schimb, simți o intenție tactică. Nu ești doar un măcelar cu sabie, ești un comandant care jonglează cu personaje, poziții și reacții, iar jocul îți cere mai mult decât simplul reflex de a apăsa butoanele în rafale nesfârșite. Adică nu vei juca doar alături de Zelda, poți trece la unul dintre cele patru personaje în orice moment.

Personaje cu rol, nu figurine de decor

Zelda este jucabilă și, pe alocuri, chiar spectaculoasă. Criticile unora că nu ar primi suficient spațiu dramatic sunt parțial adevărate, dar nu pentru că ar fi neglijată, ci pentru că povestea nu este despre un singur erou. The Imprisoning War nu aparține unei individualități, ci unui întreg Hyrule. Rauru și Sonia au momente de intensitate care te prind, iar nou-veniții au destulă personalitate încât să nu pară umplutură. Din acest punct de vedere, jocul are o abordare aproape jurnalistică: îți arată conflictul prin mai multe obiective, ca un reportaj amplu, nu drept o narațiune liniară. Mie îmi place să joc cu Mineru, dar să nu vă gândiți că are vreo legătură cu ortacii lui Miron Cozma.

Părțile mai puțin inspirate

Evident, nu putem ocoli defectele. Un joc musou rămâne un joc musou, iar repetitivitatea este parte din pachet. Unele misiuni par construite la șablon, cu scopul clar de a extinde durata totală, iar ritmul poate scădea abrupt în câteva zone în care ai impresia că jocul se teme să nu te lase să respiri. Sunt câteva secvențe defensive în care simți că, oarecum, creativitatea scenariului se evaporă, lăsând loc unei rutine metalice. Totuși, aceste momente nu sunt atât de dominante încât să îți strice experiența generală. Dacă pornești la drum știind ce înseamnă un musou, aici vei găsi o iterație surprinzător de rafinată.

Războiul, în familie: co-op local

Co-op-ul în split-screen este o gură de aer pentru cei care vor să transforme măcelul organizat într-o experiență socială. Faptul că Nintendo a ales să păstreze acest element, într-o perioadă în care multe studiouri fug de multiplayer local ca dracul de tămâie, spune mult despre direcția gândită pentru joc. Poate că nu este modul cel mai stabil tehnic, dar e suficient de bine optimizat încât să nu devină o dezamăgire. În definitiv, puține lucruri sunt mai plăcute decât să te uiți la prietenul de lângă tine cum urlă victorios după ce a trimis o hoardă de Lizalfos să zboare în aer cu un lanț de reacții din mediul natural.

Un capitol necesar pentru Zelda

La nivel de atmosferă, Age of Imprisonment se prezintă ca un spectacol demn de numele Zelda. Fiecare colț de hartă este colorat cu grijă, fiecare secvență cinematică are aerul unui capitol rupt dintr-o legendă, iar muzica reușește să fie în același timp familiară și proaspătă. Nu este acea poezie vizuală pe care o găsim în Breath of the Wild sau Tears of the Kingdom, dar nici nu încearcă să fie. Este un spectacol de război, nu o meditație pe marginea naturii. Iar ca spectacol, funcționează.

Ceea ce rămâne, după final, este sentimentul că ai primit exact ce trebuia de la un produs derivat al unei francize atât de importante: consistență, respect pentru narațiune și suficientă libertate artistică încât să nu pară doar o anexă. Hyrule Warriors: Age of Imprisonment nu schimbă lumea, nu reinventează roata și nici nu se preface că ar fi mai profund decât este. Dar dă un răspuns clar unei întrebări care plutea de ani buni în aer: ce a fost, de fapt, Războiul Întemnițării? Iar răspunsul este servit cu ritm, culoare, personalitate și un soi de siguranță pe sine pe care rar o întâlnești în spin-off-uri.