Marsupilami 2 Salsa Palombia Review: coada lungă, răbdarea scurtă

Există jocuri care încearcă să reinventeze platforming-ul și există jocuri care știu foarte bine că nu trebuie să reinventeze nimic. Trebuie doar să ia formulele bune, să le amestece cum trebuie, să pună niște personaje simpatice în mijlocul lor și să te facă să zâmbești în timp ce te enervezi pentru că ai ratat, pentru a 17-a oară, aceeași săritură. Marsupilami 2 – Salsa Palombia face parte din a doua categorie. Și, sincer, bine face!

Continuarea lui Marsupilami: Hoobadventure păstrează ADN-ul de platformer 2,5D al primului joc, dar apasă ceva mai tare pedala de accelerație. Avem mai multă viteză, mai multe mecanici, noi moduri de joc și un nivel de dificultate care poate transforma ceea ce părea inițial o plimbare simpatică prin junglă într-un adevărat test de reflexe. Iar dacă primul joc era un fel de curs introductiv în lumea platformerelor clasice, Salsa Palombia pare să fi decis că e timpul să renunțe roțile ajutătoare.

Și totul începe, cum altfel, cu niște maimuțe care vor doar să se distreze și cu o regină mumie care are o idee foarte proastă despre muzică.

Mumia care n-a înțeles nimic din muzică

Povestea nu încearcă să ne ia mințile și nici nu are nevoie să o facă. În lumea Marsupilamilor, era liniștite până când Mummy Queen, marele nostru antagonist, decide să transforme fauna locală într-o armată de creaturi care dansează fără oprire sub influența unei muzici blestemate. Practic, avem o invazie de zombie dansatori. Nu știu cine a stat în ședința în care s-a decis că aceasta este direcția narativă, dar îi mulțumesc. E genul de premisă absurdă care se potrivește perfect cu atmosfera jocului și permite dezvoltatorilor să construiască un univers colorat, vesel și suficient de trăsnit încât să nu iei nimic prea în serios.

Misiunea este simplă: Marsupilamii trebuie să traverseze patru lumi, să strângă fructe și note muzicale, să descopere secrete și să trimită armata de mumii înapoi de unde a venit. După cum fanii genului știu deja asta, povestea e mai mult o scuză pentru un gameplay mai trăsnit și mai rapid decât un rinocer cu diaree.

Trei cozi, trei stiluri de joc

Una dintre cele mai importante schimbări față de primul joc este faptul că avem trei protagoniști cu care putem să abordăm provocările din joc, fiecare cu propriile abilități. Twister este galben și reprezintă probabil varianta cea mai echilibrată. Aleargă, sare, se rostogolește și își folosește coada atât pentru atac, cât și pentru deplasare. Poate să se proiecteze înainte în timpul unui salt și să-și folosească coada pentru a plana, ceea ce îi permite să acopere distanțe importante.

Hope, Marsupilami-ul portocaliu, compensează lipsa unor trucuri ale colegilor printr-un salt dublu. Pare o abilitate banală până când începi să vezi cum sunt construite nivelurile în jurul ei. Deodată, verticalitatea devine mai importantă și locuri care păreau inaccesibile devin perfect abordabile. Iar apoi îl avem pe Punch. Cel cu blana închisă la culoare se transformă într-o bilă și începe să sară prin nivel cu grația unui hamster scăpat pe scări. Este exact genul de mecanică ce pare simplă, dar devine foarte utilă atunci când nivelul începe să se miște mai repede decât creierul tău.

Partea inteligentă este că nu alegem pur și simplu personajul preferat și îl folosim până la final. Nivelurile sunt construite în jurul abilităților lor, iar jocul ne spune ce două personaje putem folosi în fiecare etapă. În single-player schimbi personajul din mers, chiar și în mijlocul unei sărituri. Trebuie doar să înveți cine e potrivit pentru următoarea mișcare și să faci schimbarea la timp. Și aici începe distracția adevărată.

Platforming-ul devine dans

La început, Salsa Palombia este un platformer accesibil. Alergi, sari, te rostogolești, te agăți, lovești obstacole și strângi fructe. Nimic care să necesite un doctorat în controllerologie. Dar jocul începe treptat să-ți ceară mai mult. Cheia este ritmul. Nivelurile sunt construite astfel încât să te încurajeze să nu te oprești. Săritura se transformă în alunecare, alunecarea în rostogolire, rostogolirea într-un salt și, dacă ai făcut totul corect, ajungi în următoarea zonă fără să fi pierdut viteza.

Schimbarea personajului din mers devine astfel mai mult decât o simplă apăsare de buton. Devine parte din coregrafie. Iar atunci când începi să prinzi ritmul, jocul se schimbă complet. Nu mai navighezi nivelul. Îl dansezi. Desigur, există și varianta în care nu ești foarte bun la dans și Marsupilami-ul tău se izbește cu entuziasm de primul obstacol. Dar asta este doar o etapă normală în procesul de învățare.

Salsa nu este doar numele jocului

Dacă există o caracteristică ce transformă Marsupilami 2 dintr-un platformer simpatic într-unul care poate pune probleme chiar și jucătorilor experimentați, aceea este modul Salsa. După ce termini un nivel, se deblochează versiunea sa Salsa. Și aici jocul își schimbă personalitatea. Trebuie să alergi printr-o secțiune relativ scurtă, să colectezi fructe și să menții un combo activ, în timp ce cronometrul continuă să numere invers. Nu este suficient să ajungi la final. Trebuie să ajungi la final cu suficientă viteză și cu lanțul de fructe în coadă

Sună simplu dar nu este deloc așa. În timp ce primele niveluri pot fi parcurse destul de relaxat, modul Salsa îți cere să memorezi traseul. Trebuie să știi unde se află fructele, când să schimbi personajul și cum să faci tranziția dintre secțiuni fără să pierzi combo-ul. Aici apare și una dintre cele mai plăcute surprize ale jocului: dificultatea nu este artificială. Nu ai nevoie de adversari cu un miliard de puncte de viață și nici de capcane puse la întâmplare. Jocul pur și simplu îți cere să devii mai bun.

Prima dată ești fericit că ai terminat nivelul. A doua oară începi să observi fructele. A treia oară începi să cauți traseul perfect. A patra oară te întrebi de ce ai ratat acel fruct și începi să negociezi mai mult sau mai puțin agresiv cu controllerul. Acesta este Salsa Palombia. Iar luptele cu boșii sunt construite în jurul aceleiași teme muzicale. Principalii adversari sunt, de altfel, una dintre cele mai simpatice componente vizuale ale jocului. Mumiile sunt caricaturale și fiecare pare să parodieze câte un stil muzical, iar primul boss face chiar o trimitere evidentă la celebrul Eddie din universul Iron Maiden.

Luptele sunt ceva mai consistente decât întâlnirile cu boșii tipici dintr-un platformer pentru copii. Trebuie să eviți proiectile, să înțelegi pattern-urile și să fii atent la numărul de lovituri pe care îl poți încasa. Pe dificultăți mai ridicate, trei greșeli sunt suficiente pentru a te trimite înapoi la începutul luptei.

Conținutul bonus: pentru cei care n-au învățat când să se oprească

Pe lângă nivelurile principale și variantele Salsa, avem și provocări suplimentare. Există un Dojo unde trebuie să traversezi secțiuni consecutive cât mai curat, iar o singură greșeală poate însemna reluarea întregii provocări. Mai există și niveluri care pot fi deblocate folosind fructele colectate pe parcurs. Iar dacă ești genul de jucător care nu poate vedea un obiect colectabil fără să-l ia, vei avea suficiente resurse pentru a debloca aceste conținuturi suplimentare.

Jocul este, în general, destul de compact. Nu încearcă să te țină captiv zeci de ore doar pentru a putea spune că are „100 de ore de conținut”. Este o aventură concentrată, în care fiecare mecanică este folosită destul de repede. Iar pentru un platformer de acest gen, asta nu este neapărat un defect.

Un carnaval de platforming

Din punct de vedere vizual, jocul merge pe aceeași rețetă colorată și inspirată din benzile desenate belgiene, care a funcționat în primul episod. Personajele sunt animate excelent, mișcările sunt fluide, iar controlul este precis. Pentru un platformer bazat atât de mult pe timing, acesta este un aspect esențial. Și, din fericire, dezvoltatorii nu au decis să ne plimbe prin aceeași junglă timp de zece ore. Începem în zonele tropicale, dar aventura ne duce ulterior printr-un oraș în care trebuie să evităm trenuri și surse de electricitate, printr-o regiune montană acoperită de zăpadă și, în final, într-un fel de carnaval/discotecă în aer liber.

Nivelurile sunt mai dinamice decât în primul joc și există secțiuni în care camera se mișcă mai spectaculos, iar viteza crește considerabil. Pe alocuri, atmosfera aduce cu stresul posttraumatic atât de plăcut din Rayman Legends, însă jocul reușește să păstreze suficient din propria identitate încât să nu pară o copie. Și bineînțeles că nu puteau lipsi nici tucanii care funcționează ca puncte de lansare între segmentele nivelurilor, într-o idee care amintește inevitabil de clasicele butoaie din Donkey Kong Country.

Co-op? Mai degrabă „co-încercăm să nu ne omorâm”

Una dintre noutățile importante este posibilitatea de a juca în doi. Pe hârtie, sună excelent. În practică… să spunem că trebuie să vă iubiți foarte mult. Problema este că nivelurile sunt suficient de rapide și de precise încât doi jucători pot ajunge foarte ușor să se încurce unul pe celălalt. Dacă unul rămâne în urmă sau își pierde ultima viață, se transformă temporar într-un ou și poate reveni în joc după puțin timp.

Este o idee simpatică, dar experiența pare mai potrivită pentru jucători care au un nivel foarte apropiat de abilitate și un talent deosebit pentru a nu se împinge reciproc în prăpastie. Pentru restul dintre noi există single-player. Și, sincer, aici mi se pare că jocul strălucește cel mai tare.

Concluzie

Marsupilami 2 – Salsa Palombia este exact genul de joc care nu are nevoie să fie cel mai mare, cel mai complex sau cel mai spectaculos platformer din lume pentru a fi foarte bun. Este colorat, rapid, accesibil și surprinzător de bine controlat. Primele ore sunt suficient de prietenoase pentru a putea fi jucate fără probleme de cei mai mici sau de cineva care nu a mai avut prea multe întâlniri cu genul. Dar, odată ce intră în scenă modul Salsa, lucrurile devin serios de interesante.

Cea mai mare problemă rămâne amploarea aventurii. Sunt doar patru biomuri, iar în comparație cu marile nume ale genului lumea pare puțin prea mică. Există și elemente care se repetă cam des, iar sentimentul este că studioul Ocellus ar fi putut face mult mai multe dacă ar fi avut un buget mai generos sau mai mult timp la dispoziție.

Dar poate că tocmai aici trebuie să fim corecți cu jocul. Salsa Palombia nu încearcă să fie următorul gigant al platforming-ului. Este o aventură concentrată, făcută cu grijă și cu multă atenție pentru mișcare, timing și atmosferă. Iar atunci când un joc reușește să te facă să repeți același nivel nu pentru că trebuie, ci pentru că ești convins că de data asta poți obține acel combo perfect, înseamnă că dezvoltatorii au făcut ceva bine.

Marsupilami 2 – Salsa Palombia nu va detrona probabil regii genului. Dar nici nu are motive să stea rușinat în spatele lor. Este un platformer vesel, bine făcut și suficient de provocator încât să-i prindă și pe cei care au depășit de mult vârsta la care considerau trei vieți suficiente.