Marvel’s Wolverine Review: acțiune cât cuprinde

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

După succesul înregistrat de Insomniac Games cu seria Marvel’s Spider-Man, era logic că studioul va continua colaborarea cu Marvel pentru a produce noi jocuri cu eroi din acest univers. Astfel a luat naștere Marvel’s Wolverine, un joc care a avut ghinionul să fie lansat în perioada de după anunțul celor de la Sony despre renunțarea la jocurile fizice.

Astfel, valul de ură cauzat de trecerea în exclusivitate la distribuția digitală pentru consolele PlayStation (ce va avea loc abia de la începutul anului 2028) a afectat și apariția acestui titlu, Marvel’s Wolverine fiind atacat din toate părțile, din varii motive. Recomandarea mea sinceră este să-l încercați înainte de a crede tot ce se postează pe Internet: pentru mine s-a dovedit a fi un joc relaxant și plăcut, plin de acțiune și, foarte important, accesibil oricui.

Wolverine fără X-Men?

Să începem cu porțiunea narativă: precum s-a întâmplat și în cazurile jocurilor Marvel’s Spider-Man, Insomniac Games a ales să relateze propria versiune a poveștii lui Wolverine și să nu adere, decât în termeni foarte generali, la ceea ce știam din filmele sau benzile desenate în care eroul și-a mai făcut apariția. Aici, gruparea X-Men nu există încă, cel puțin nu pe hârtie, un grup de mutanți, din care și Logan face parte, fiind totuși organizat sub aripa unui salvator binevoitor. Nu vă așteptați totuși la vreo revelație narativă: povestea din Marvel’s Wolverine este ceea ce aș putea numi suficientă pentru a împinge acțiunea spre final, în ciuda unei previzibilități evidente.

Ca dintr-un film cu buget mare de la Hollywood, nu lipsesc unele personaje cunoscute din franciză, acțiunea și momentele explozive și obișnuitele doze de umor, romantism și dramă. Ca mențiune specială, se remarcă Liam McIntyre, în rolul eroului principal, precum și nelipsitul Troy Baker, al cărui personaj vă las să-l descoperiți singuri. Jocul nu duce lipsă de secvențe cinematice, cu dialoguri extinse, deci veți avea timp să vă obișnuiți cu cei doi, precum și ceilalți membri ai distribuției.

Spintecături terapeutice

Însă focusul principal din Marvel’s Wolverine este acțiunea, deși, ocazional, Logan are și opțiunea de a rezolva anumite situații în mod stealth. Totuși, adevărata sa natură este dezlănțuită atunci când se aruncă în mijlocul unui grup de inamici și “croiește”, cu ajutorul ghearelor sale retractabile, prin corpurile inamicilor ghinioniști. Sistemul de luptă nu este foarte complex, existând obișnuitele atacuri rapide sau grele, precum și posibilitatea de a para și eschiva în fața manevrelor executate de adversari. Experiența acumulată poate fi investită într-un arbore simplist de abilități și mișcări speciale, pe care îl poți debloca lejer în întregime cu ceva vreme înainte de finalul jocului.

Chiar dacă sunt relativ simple, animațiile și visceralitatea regăsite în aceste lupte au un efect terapeutic: în cele aproximativ 12-15 ore cât durează prima trecere prin campanie, nu m-am săturat să văd sângele inamicilor zburând pe toți pereții, în timp ce Logan îi feliază în fel și chip. Este oarecum efectul advers a ceea ce întâlneam în Onimusha: Way of the Sword, unde sistemul complex de luptă și dificultatea exagerată sporesc mai degrabă frustrarea, decât să relaxeze și să bine-dispună jucătorul.

Protagonistul nu prea pierde timpul atunci când nu înfruntă aceste grupuri masive de inamici: fie se confruntă cu diferiți boși, fie mai dezactivează ceva sisteme de securitate, fie învie din morți, se urmărește cu ăi răi la ghidonul unui motor sau mai bagă un whisky cu tovarășii. Totul în viteza a nșpea, nelipsind nici QTE-urile (Quick Time Events) care amintesc de titlurile de acțiune dintr-o altă eră. De fapt, dacă ar fi să analizez flow-ul de gameplay din Marvel’s Wolverine, aș ajunge la concluzia că, probabil, așa s-ar fi jucat un titlu modern God of War, dacă schimbarea radicală din 2018 n-ar fi avut loc. Cu mențiunea că în trilogia GoW camerele prin care priveai acțiunea erau fixe, în timp ce în Wolverine avem parte de o perspectivă third person clasică.

În rest, avem de-a face cu aceeași liniaritate, deși poate nu la fel de evidentă precum unele „culoare” din mai sus amintitul Onimusha, jocul de față nefiind conceput drept vreo aventură open-world, precum au fost titlurile Spider-Man ale aceluiași producător. Ce-i drept, aici parcă lipsește acel ultim strat de finisare, făcându-și apariția câteva glitch-uri, unele amuzante, altele deranjante: Logan mai rămâne atașat de anumite structuri, în secvențele de urmărire cu motorul mai zboară prin decor, iar, dacă sunteți suficient de insistenți, puteți trece de pereții invizibili din anumite niveluri și să explorați porțiuni neterminate ale acestora. Acestea reprezintă și cam cel mai mare defect al jocului, fiind rezolvate, de cele mai multe ori, cu un simplu restart al celui mai recent checkpoint.

La sentimentul de oarecare liniaritate contribuie și anumite mecanici de joc, precum dârele de miros care-l pot ghida pe Logan către un obiectiv sau spre un secret. Deși, după câteva update-uri, pot fi dezactivate complet, mie mi s-au părut natural integrate în joc, scoțând din nou în evidență natura animalică a personajului central. La fel și în cazul rădăcinilor care semnalizează existența unor uși care duc spre unele misiuni de tip challenge pentru Logan. Reprezintă o diversiune utilă de la cursul uzual al jocului, unele dintre probe fiind chiar utile pentru a te familiariza cât mai bine cu sistemele de luptă sau de navigare a mediului înconjurător.

Nu este o capodoperă, dar…

Din punct de vedere vizual, în general am cuvinte de laudă pentru Marvel’s Wolverine. Insomniac Games se dovedesc din nou niste magicieni tehnologici, reușind să ofere medii de joc detaliate, cu numeroase elemente destructibile (inclusive corpurile oponenților), asezonate din plin cu reflexii realizate cu Ray Tracing, la 60 de cadre pe secundă, pe o consolă care stă să împlinească 6 ani de existență. Iar calitatea imaginii este asigurată de PSSR pe modelele PS5 Pro, și de proaspăt lansata tehnologie QSSR pe consolele PS5 standard.

Per total, Marvel’s Wolverine reprezintă echivalentul unui blockbuster de vară de la Hollywood, pe care te duci sa-l vezi neapărat la cinema. Unii s-ar putea să nu fie mulțumiți pentru că e prea ușor, te ține de mână ca nu cumva să te dezorientezi sau pentru că personajele reimaginate de Insomniac Games nu sunt cum și le-au închipuit ei. Pentru mine însă, după cum amintea, jocul a avut un caracter terapeutic, mai ales după stresul provocat de Onimusha, și, chiar după finalizarea poveștii, m-am întors pentru a duce la bun sfârșit toate challenge-urile și a debloca toate trofeele. Îl recomand tuturor celor care realizează că nivelul de provocare al unui joc video nu ar trebui să-l depășească pe ce al distracției generate.