Donkey Kong Bananza Review: dragoste, banane și bătăi tropicale în era Switch 2

Într-o lume în care Nintendo se zbate între remake-uri cuminți și explozii de fan service reciclat, Donkey Kong Bananza apare ca o palmă, una mare, păroasă și prietenoasă, care te izbește în ceafă și îți spune: „Vezi, mă, că se poate?!” Nu revoluționează genul. Nici nu o vrea. Dar îți aduce aminte de ce, la 10-11 ani, molfăiai biscuiți, cu cana de ceai de mentă lângă, și țopăiai cu Donkey Kong în timp ce te certai cu frate-tu’, soră-ta sau tovarășul de la 2, pentru al doilea controller. Acum ești pe Switch 2, ai 40+ ani, multe kilograme în plus, poate și o hernie lombară, dar DK e încă aici. Mai cool, mai șlefuit, dar tot cu ochii ăia mari și căldura aia care n-are nevoie de tutorial. Și când aduc aminte despre Nintendo Switch 2, consola abia lansată are nevoie de jocuri ca de aer, iar Donkey Kong Bananza umple acest spațiu cu succes, momentan. Este făcut de studioul care a produs și Super Mario Odyssey, aș putea spune că este un fel de continuare pentru acesta, dar în lumea lui Donkey Kong, tovarăș cu Mario.

Cine e cine în Bananza?

Donkey Kong e același brute-with-a-heart pe care-l știi. Cu o fizică grea, satisfăcătoare, cu o alură de boxeur jamaican și cu o inteligență emoțională de babuin Disney. Dar adevărata surpriză e partenera lui, Pauline (numele poate varia, cei de la Nintendo sunt la fel de deciși precum un adolescent în fața raftului de iaurturi bio). Pauline e o cântăreață, cu picioare lungi, păr coafat și o garderobă care urlă „TikTok influencer în Bora Bora”, dar care ascunde o combinație de acrobație, hacking, telekinezie și seducție mecanică. Te joci cu amândoi, alternezi rapid între brute force și stil, între săritură și zbor, între bombă de banana love și dublu uppercut cu finish slow-mo. De fapt, tu te joci doar cu DK, însă ea, fiind pe umerii tăi, te ajută cu tot felul de giumbușlucuri. Să nu vă gândiți la prostii sau la Superliga.

Și e mișto. Nu pentru că ar fi ceva inovator. Ci pentru că este fluent. Rapid. Curge bine. Fără greșeală, aproape. Exact ce trebuie să fie un platformer în 2025.

Gameplay: banane, hoți, puzzle-uri și niște NPC-uri de toată jena

Structura este simplă, dar eficientă: nivele de tip hub, fiecare cu propriile mecanici, teme vizuale și puzzle-uri. De la junglele învolburate unde totul respiră și tremură ca într-un National Geographic cu LSD, până la zonele urbane unde Pauline hack-uiește panouri de neon ca să deschidă uși secrete, Bananza nu duce lipsă de diversitate.

Și totuși… după 5-6 ore, vine repetiția. Nu o simți brutal, nu te lovește cu plictiseală instant, dar începe să-ți șoptească în cască: „Iar banana aia aurie? Iar monkey coin? Iar boss fight cu trei faze identice și un final care abundă de quick time events?”.

Da. Aici Bananza începe să scârțâie. Nu este vorba despre lipsă de idei, ci de o lene funcțională: formula merge, deci de ce să ne complicăm? Este repetitiv în același fel în care un milkshake de banane rămâne delicios la primul pahar și obositor la al patrulea. Ai nevoie de pauze. Ai nevoie de varietate. Ai nevoie de ceva care să te facă să exclami „Bă, n-am mai văzut asta niciodată!”, dar nu prea primești. Este exact cum te-ai duce la fast-food, ți-a plăcut mult meniul, te duci și a doua zi, dar a treia zi deja parcă este prea mult.

Muzică și sunet: tropical rave cu o doză de tribal

Soundtrack-ul este unul dintre marile puncte tari ale jocului. Avem un mix de electro-jungle, cu percuții tribale și sintetizatoare psihedelice. Este DK dus în club, cu beat-uri care dansează în urechi, cu loop-uri memorabile și momente în care te oprești din jucat doar ca să fredonezi o linie melodică. E David Wise pe steroizi, un pic mai urbanizat, dar încă sufletist. Eu aș fi vrut să fie un fel ed groove-metal, de Sepultura, Ratamahatta.

La grafică mergem pe model Pixar de Japan

Pe Switch 2, Donkey Kong arată fabulos. Punct. Animațiile sunt incredibil de fluente, texturile detaliate, efectele de lumină te lasă mască – în special în nivelurile nocturne, unde totul se reflectă, pulsează și respiră. E ca și cum ai juca într-un film animat care a fost desenat de un grup de artiști columbieni în vacanță prin Egipt. Bine, dacă era cu Egipt, atunci existau și microtranzacții: one dollar, please! Nu există glitch-uri, nu există scăderi de framerate, totul e optimizat perfect pentru noua consolă. Nintendo știe să-și țină bijuteriile lustruite.

Și nu e doar platforming! Ai zone care implică logică, gen „folosește skill-ul Paulinei ca să manipulezi niște cristale și să deschizi porți temporale” sau activează platforme în ordinea sunetelor auzite. Nu sunt enigme a la The Witness, dar nici apă plată. E exact atât cât să-ți țină creierul treaz între două sesiuni de sărit cu fundul pe țepușe.

O gorilă care nu își cere scuze

Donkey Kong Bananza e un joc făcut cu suflet, dar și cu Excel. Are magie, are ritm, dar joacă prea des la sigur. Îți dă bucurie, dar nu extaz. E ca o vacanță all-inclusive în Republica Dominicană: știi că te vei simți bine, dar tot simți că experiența e „gândită pentru mase”.

Și totuși, nu poți să-l urăști. Pentru că Donkey te face să râzi. Pentru că Pauline e badass. Pentru că sunetul unei banane aurii colectate are ceva terapeutic. Și pentru că, uneori, tot ce vrei e să fii o gorilă mare, cu inima caldă, care sare prin jungle în căutarea iubirii și a fructelor. Este adevărat că am rămas cu vocea care spune: “Banaaaaaaaanaaaaaaaaa!”.