Drag x Drive Review: “libertatea” care te încătușează, la propriu

În ultima vreme, trendul pare că s-a îndreptat oarecum exagerat către dificultatea exagerată, precum în genul Souls-like, în numele ideii că un gamer trebuie să depășească acest obstacol și să devină “bun”. Riști însă să nu mai simți plăcerea oferită de un joc: adică vin acasă să mă joc pentru a mă relaxa, după o zi de muncă, nu pentru a-mi face nervi. Iar această tendință parcă se extinde spre toate jocurile posibile, din toate genurile, care devin din ce în ce mai grele și mai frustrante.

Spre exemplu, ai jocuri care îți testează reflexele sau care îți testează răbdarea. Acum, pe Switch 2, a apărut Drag X Drive, care nu-ți testează nimic altceva decât nervii și logistica mobilierului din sufragerie. Îl lansezi cu speranța că vei primi o experiență intensă, realistă, poate chiar o fereastră spre viața atleților paralimpici, dar te trezești că bătălia nu se dă pe ecran, ci în jurul tău: pe ce naiba joci asta ca să nu-ți distrugi casa sau genunchii? Bine, eu am încercat pe noua canapea, dar mi-am dat seama că las urme destul de pronunțate, deși este o canapea pet friendly, mai scumpă decât patru console Nintendo.

Freacă joy-con-ul pe post de mouse

Jocul cere să-ți freci controller-ele pe o suprafață plană, mimând mișcările de propulsare ale unui scaun rulant. În teorie, sună „imersiv”. În practică, este doar un coșmar ergonomic. Am încercat pe pantalonii mei, dar n-am avut suficient „teren” pe picioare. Am încercat pe masa de cafea, dar plasticul care scârțâia pe lemn suna ca unghia pe tablă, cu ecouri traumatice. Soluția finală: mouse pad-ul XL de pe birou. Dar asta a însemnat să abandonez canapeaua și confortul living-ului, să-mi mut tot „setup-ul” în birou, transformând jocul într-un ritual ridicol de mutat cabluri, scaune și nervi. Dar nici asta nu mi-a convenit, așa că m-am mutat în living și am jucat pe covor.

Un souls-like al mișcării

Și aici e problema centrală: Drag X Drive nu inventează aceste obstacole, dar le ridică la rang de artă printr-un control absurd de pretențios. Jocurile bune îți creează iluzia de efort, de intensitate. Ăsta îți dă doar efort real și zero iluzie. Nu mă simt sportiv, nu mă simt competitiv, mă simt doar ca un tip care zgârie mobila de dragul unei experiențe care ar trebui să fie distractiv.

Mai mult, ceea ce șochează e ironia colosală: vorbim despre un joc cu sportivi în scaun rulant, iar partea de accesibilitate lipsește cu desăvârșire. Nicio opțiune de a schimba schema de control, nicio alternativă pentru cei care nu pot sau nu vor să-și transforme sufrageria într-o pistă improvizată. Cum poți să vinzi un titlu care are în centrul său ideea de incluziune, dar care îți pune bariere chiar înainte să începi? În 2025, asta e inacceptabil. Mai ales într-o industrie unde până și jocurile indie cu bugete liliputane înțeleg că setările de accesibilitate nu sunt un moft, ci o necesitate. Și, apropo, dacă vorbim de incluziune, pune oameni, nu roboți în scaun rulant. Adică nu vrei să jignești pe nimeni, dar jignești știința. Credeți că Frankenstein ar fi avut succes dacă monstrul umbla în scaun rulant? Sau R2D2, 3CPO, să-i fi văzut conducându-se unul pe celălalt în scaune.

Nici grafica nu excelează

Grafic vorbind, nu avem de ce să ne entuziasmăm. Modelele arată decent, culorile sunt vibrante, dar nimic nu sare în ochi. Este genul de joc care, dacă ar fi avut un control smart și accesibil, ar fi trecut drept o experiență onestă, poate chiar educativă. Dar acum? Arată ca un demo ambițios la un târg de tehnologie, genul de proiect care vrea să impresioneze prin „concept”, dar care nu are nicio viață reală în sufrageria omului obișnuit.

Monotonia lovește economia

Pe partea de gameplay, monotonia lovește repede. Da, mișcările sunt „realiste”, dar realismul ăsta nu se traduce prin distracție. După câteva minute, oboseala devine mai prezentă decât adrenalina. Ai senzația că jocul nu vrea să te țină prins, ci să te epuizeze fizic până renunți. Și atunci apare întrebarea firească: pentru cine e făcut Drag X Drive? Pentru atleți profesioniști? Pentru gameri hardcore care vor să transpire și să-și roadă blaturile de masă? Pentru colecționari de experiențe bizare? Cert este că nu pentru publicul larg.

Și asta e păcat. Pentru că ideea din spate avea potențial. Să aduci în prim-plan sportivi în scaun rulant, de fapt roboți, e un act de vizibilitate important și necesar. Dar când execuția sabotează complet mesajul, rămâi cu gustul amar al unei oportunități ratate. În loc să simți admirație și respect pentru performanța acestor sportivi, ajungi să simți frustrare față de un design prost gândit. Mi se pare că jignește chiar și sportivii paralimpici.

Am tot sperat că măcar o actualizare, un patch, va aduce un mod alternativ de control. Dar nimic. Dezvoltatorii par blocați în ideea că „așa e autentic”. Doar că autenticitatea nu înseamnă să-ți chinui utilizatorul. Autenticitatea trebuie să fie filtrată prin gameplay plăcut, nu prin tortură domestică.

Stai jos, 4

În concluzie, Drag X Drive e genul de joc care ar fi trebuit să fie un pas înainte pentru gaming-ul incluziv, dar a ajuns o glumă amară. Nu-l recomand decât celor care au fie o masă perfect netedă și nervi de oțel, fie un fetiș pentru experimente nefuncționale. Restul? Mai bine vă păstrați blaturile intacte și timpul pentru un joc care știe să vă respecte. Sub toată frustrarea, există o idee care, într-un univers paralel, ar fi putut fi transformată într-un titlu memorabil. Din păcate, aici și acum, Drag X Drive e doar un exercițiu de răbdare și lemn zgâriat.