Silent Hill Townfall Review: între nostalgie restrictivă și puzzle-uri obositoare

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

Atunci când proiectul Silent Hill: Townfall a fost anunțat de Konami, de această dată sub umbrela celor de la Annapurna Interactive și dezvoltat de studioul scoțian Screen Burn (cunoscut pentru excelentul Observation), fanii au simțit simultan un fior de anticipare și o doză firească de scepticism. Promisiunea era una îndrăzneață: o reinterpretare a mitologiei francizei, mutată din decorul clasic american pe meleagurile reci și ostile ale unei insule britanice. După ore bune petrecute în această nouă manifestare a coșmarului, Townfall se dovedește a fi un survival horror mai mult decât decent, însă unul care se zbate constant între dorința de a inova și frica de a se desprinde complet de trecut.

Atmosferă: izolarea britanică și fantoma proiectului P.T.

Cel mai mare pariu reușit al celor de la Screen Burn este, fără îndoială, menținerea, cu sfințenie, a atmosferei tipice titlurilor Silent Hill, adaptată cu succes insulei britanice unde are loc acțiunea. În locul orășelului din Maine, suntem aruncați într-o comunitate de coastă izolată, măcinată de ploi mărunte, igrasie, ziduri de piatră acoperite de mușchi și o ceață densă, specifică, ce pare să înghită nu doar clădirile, ci și rațiunea personajelor. Sentimentul de claustrofobie este copleșitor, iar această estetică a izolării se potrivește de minune cu subiectul degradării psihologice, nelipsit dintr-un joc Silent Hill.

Această angoasă este exploatată la maximum de o decizie curajoasă de design: se revine la perspectiva first-person, pășind pe urmele lăsate de legendarul, dar și anulatul P.T. (Silent Hills). Unghiul de vizualizare restrictiv transformă fiecare colț de hol și fiecare deschidere de ușă într-un exercițiu de menținere a sănătății mintale. Nu mai ești un observator detașat care privește de dincolo de umărul protagonistului; ești acolo, în spatele ochilor săi, simțind cum respirația greoaie a personajului îți dictează propriul ritm cardiac. Iar teama de necunoscut funcționează în prima jumătate a jocului și grație acestei perspective la persoana întâi.

Din păcate, pe măsură ce explorezi această insulă, începe să se instaleze o anumită dezamăgire legată de structura narativă și spațială. În ciuda schimbărilor aparente de decor, jocul rămâne poate prea asemănător cu titlurile anterioare din serie. Jucătorul veteran va realiza rapid că, dincolo de accentele britanice, schema clasică este neschimbată: anumite locații stereotipice, devenite deja clișee ale francizei, precum sinistra clădire de apartamente sau spitalul dezafectat, își fac apariția și aici. Într-o epocă în care fanii își doreau o desprindere curajoasă de trecut – așa cum a reușit să o facă mult mai exoticul Silent Hill F – Townfall preferă să „joace la siguranță”, reciclând teme care oferă confort nostalgic în detrimentul originalității.

Gameplay: între geniul puzzle-urilor mecanice și rutina luptelor

Dacă din punctul de vedere al locațiilor putem spune că producătorii au fost conservatori, în privința interacțiunilor și a enigmelor și-au lăsat amprenta inconfundabilă. Puzzle-urile ies în evidență pe parcursul aventurii, fiind sensibil mai complexe decât în oricare dintre jocurile anterioare ale seriei. Nu mai avem de-a face doar cu simple ghicitori poetice sau chei ascunse în mod bizar. Majoritatea enigmelor sunt formate din multiple faze, fiind construite ca niște sisteme tehnice sau mecanice complexe ce aduc aminte instantaneu de Observation, proiectul anterior al studioului. Va trebui să manipulezi echipamente vechi, dintre care se remarcă mini TV-ul de care beneficiază eroul principal, să decodezi transmisii audio/video și să analizezi documente cu o atenție microscopică.

Totuși, există și un revers al medaliei pentru această abordare. În același timp, unele dintre aceste puzzle-uri sunt parcă prea lungi și laborioase, înlocuind într-o oarecare măsură tensiunea cu rutina. În loc să simți frica de a fi urmărit de ororile din jur, te trezești adesea stând în fața unui monitor sau a unui panou electric minute în șir, încercând să rezolvi o succesiune obositoare de minigame-uri. În acele momente, ritmul horror-ului are de suferit, transformând groaza pură într-o frustrare birocratică.

Aceeași lipsă de dinamică se simte și în momentele în care ești obligat să treci la violență. Luptele din Townfall sunt extrem de simpliste; deși jocul pune la dispoziție atât arme melee, cât și arme de foc, abordarea directă a inamicilor nu este aproape niciodată cea mai bună idee. Monștrii – care, respectând dogma seriei, sunt întruchipări deformate și grotești ale principalelor frici și traume ale protagoniștilor – au prostul obicei de a lovi incredibil de tare. Două sau trei lovituri încasate neglijent pot duce rapid la ecranul de Game Over.

Mai mult decât atât, dezvoltatorii penalizează subtil agresivitatea: uciderea fără discernământ a creaturilor poate afecta în mod direct varianta de sfârșit pe care o veți primi la finalul jocului. Această mecanică adaugă o greutate morală și tactică fiecărei întâlniri, forțându-te adesea să alegi fuga sau furișarea în locul confruntării.

Din fericire, gestionarea resurselor este echilibrată corect. În bună tradiție a genului survival horror, muniția nu abundă deloc, dar este prezentă exact acolo unde este într-adevăr nevoie de ea (cum ar fi în confruntările majore). În plus, cantitățile de kit-uri medicale sau bandaje pe care protagoniștii le găsesc pe parcurs sunt suficiente pentru a elimina eventualele frustrări legate de penalizările de viață, oferind o plasă de siguranță corectă pentru începători sau chiar pentru veterani.

Performanța tehnică: Unreal Engine 5, între fotorealism și poticniri pe PS5

Din punct de vedere vizual, Silent Hill: Townfall folosește tehnologia oferită de Unreal Engine 5 pentru a genera o lume murdară și credibilă. Grafica, deși tinde în mod evident spre fotorealism, propune totuși niște decoruri urbane nu foarte complexe și destul de limitate ca dimensiuni. Câteodată, străzile înguste ale satului de coastă, interioarele degradate și efectele de lumină volumetrică prin ceață arată spectaculos. Cu toate acestea, la o analiză mai atentă, nivelurile sunt destul de liniare, iar lipsa unor geometrii complexe ar fi trebuit să garanteze o rulare mai fluentă.

Realitatea de pe consolă este diferită și oarecum de dezamăgitoare. M-aș fi așteptat la o performanță ceva mai bună pe PlayStation 5 Pro, unde jocul are destule momente când coboară vizibil sub țintele de framerate stabilite, atât în modul Performance (60 fps), cât și în cel Quality (30 fps). Îndepărtarea de fluența așteptată se simte mai ales în spațiile deschise sau în momentele în care efectele de particule ale ceții devin prea dense. Pentru un asemenea joc, care nu este neapărat axat pe mișcări bruște și reflexe rapide, introducerea unui mod Balanced la 40 Hz / 40 fps ar fi fost extrem de binevenită, oferind compromisul ideal între fidelitate grafică și consistență. Din păcate, această opțiune lipsește cu desăvârșire.

Concluzie: un popas bunicel, dar nu obligatoriu

Un prim playthrough în Silent Hill: Townfall poate dura undeva între 12 și 15 ore, o durată extrem de generoasă pentru un titlu axat pe atmosferă și investigație. Pentru cei pasionați de secrete și dornici să înțeleagă toate dedesubturile poveștii, există și modul New Game Plus, esențial pentru cei care vor să deblocheze și alte finaluri secrete, oferind astfel o valoare de rejucabilitate destul de solidă.

În concluzie, munca celor de la Screen Burn merită lăudată pentru curajul de a schimba perspectiva și peisajul geografic. Până la urmă, deși este un survival horror mai mult decât decent, Silent Hill: Townfall nu pare neapărat un titlu obligatoriu pentru biblioteca unui pasionat de titluri de groază. Rămânând blocat în tipare structurale vechi și suferind de o ușoară lipsă de inspirație și optimizare în comparație cu titlurile anterioare ale seriei, Townfall rămâne un experiment interesant, dar care se mulțumește doar să se străduiască în umbra marilor clasici.