The Chant Review: horror psihologic… de categorie C

Autor: Cosmin Aionita | 15.12.2022
The Chant Review: horror psihologic... de categorie C
Foto: Prime Matter / Brass Token Games

Sunt un fan declarat al jocurilor horror atmosferice, fie că vorbim de cele care pun accent pe latura de survival, în care trebuie să supraviețuiești ororilor gândite de producători folosindu-te de o cantitate limitată de resurse, fie că aducem în discuție titlurile cinematice, bazate mai mult pe poveste și prestația actorilor. The Chant părea, la prima vedere, că s-ar putea achita de ambele sarcini abia menționate. Iar discuția pe care am avut-o cu regizorului jocului mi-a stârnit și mai tare interesul.

Din păcate, așa cum de multe ori se întâmplă în viață, și The Chant este un caz clasic de „socoteală de acasă, care nu s-a potrivit cu cea din târg”. Așadar, deconectat de promovarea venită dinspre producători și cu jocul abia terminat încă viu în minte, a venit vremea să povestim ce funcționează și ce nu în creația studioului Brass Token Games.

The Chant

Terapeutic…

Să începem cu povestea: Jess, protagonista jocului, a suferit o traumă în familie, care îi bântuie încă gândurile și, pentru a încerca să revină pe linia de plutire, acceptă invitația unei prietene de a veni pe o insulă misterioasa, în cadrul unui neobișnuit grup de terapie. „Tratamentul” nu merge așa cum ar trebui, se deschid portaluri către alte dimensiuni, iar insula este invadată de tot felul de creaturi ciudate.

Premisa e promițătoare și, chiar dacă nu vom asista la cine știe ce revelație pe parcursul jocului, narațiunea este la limita decenței pentru a-ți ține interesul viu până la final. Iar tabloul este întregit de tone de notițe și scrisori de la locuitorii anteriori ai insulei, precum și de unele înregistrări video pe care Jess le poate colecționa de-a lungul aventurii sale.

The Chant

Un alt aspect pe care l-aș putea caracteriza drept ok este mișcarea de bază a personajului și modul în care aceasta răspunde la comenzi, cu câteva excepții. Animațiile legate de navigarea și interacțiunile cu mediul înconjurător primesc, de asemenea, nota de trecere.

Mi s-au părut reușite și explorarea și modul în care este structurat mediul de joc: insula pe care are loc acțiunea din The Chant are o structură deschisă, cu locații interconectate de cărări; pentru a căpăta însă acces la anumite arii trebuie să dobândești abilități suplimentare, să rezolvi unele puzzle-uri și să explorezi gloom-urile (acele dimensiuni paralele de care aminteam mai devreme) celorlalți membri ai grupului de terapie. Design-ul de nivel nu este tocmai banal, iar în unele instanțe mi-ar fi fost de folos o hartă (care nu există), însă puzzle-urile sunt decente, realizate într-un stil care amintește de seria Resident Evil.

The Chant

…frustrant…

Ce aproape că a ruinat experiența din The Chant pentru mine sunt luptele și sistemul de combat foarte, foarte stângaci. Atacurile executate de Jess sunt greoaie, previzibile, iar posibilitatea de a eschivată presupune ca protagonista să cadă pe jos, de unde pierzi secunde importante pentru a te ridica, fie pentru a riposta, fie pentru a fugi.

Iar sistemul gândit de producători, în care Jess nu are numai tradiționala „băruță de viață”, ci este dependentă și de sănătatea sa mintală, înrăutățește și mai mult situația. Unii inamici o atacă psihic, pierderea integrității mintale ducând la imposibilitatea de a riposta și vulnerabilitate exagerată la orice lovitură primită. Astfel, nu de puține ori mori pentru că Jess petrece prea mult timp în gloom (momente care îi scad constant sănătatea mintală) și nu pentru că ai fi „jucat prost”.

The Chant

Cel mai stresant mi s-a părut că acele numai trei arme pe care le ai la dispoziție pentru a riposta în fața inamicilor sunt consumabile și trebuie să îți craft-uiești mereu unele noi. Iar aceste operațiuni necesită anumite resurse, care, de multe ori, lipsesc cu desăvârșire. Spre exemplu, în ultima jumătate de oră a jocului, cu excepția bătăliei cu boss-ul final, m-am văzut nevoit să mă bazez doar pe atacul de bază (fără armă), pentru că pur și simplu nu mai aveam din ce să craft-uiesc arme.

Sistemul de combat din The Chant m-a enervat într-atât de tare încât, la un moment dat, pur și simplu am comutat nivelul de dificultate pe cel mai scăzut, pentru a avea de-a face cât mai puțin cu luptele. Nu ajută nici design-ul inamicilor, care, deși se dorește de „inspirație lovecraftiană”, este doar repetitiv și neinspirat.

The Chant

…și urât

Și grafica din The Chant este cam urâțică, chiar și pentru un titlu cu buget mai mic. Personajele arată cât de cât ok, însă mediile de joc sunt învechite și lipsește finisarea. Spre exemplu, unele porțiuni sunt atât de întunecate încât nu vezi absolut nimic în jurul tău. Măcar rulează decent, pe PlayStation 5 nefiind probleme în a menține framerate-ul constant la 60 de cadre pe secundă.

Muzica este chiar bună și întreține atmosfera, iar vocile sunt relativ ok, chiar dacă este evident că nici scenariul, nici interpretarea nu sunt de top.

The Chant

Trebuie să recunosc că, după discuția cu game director-ul acestui titlu, aveam pretenții ceva mai mari de la The Chant. Însă sistemul de combat m-a enervat atât de mult încât aproape am renunțat la joc și, dacă mă gândesc mai bine, aș fi preferat un horror cinematic à la Until Dawn în locul formulei pe care am primit-o.

Cei care au totuși mai multă răbdare, atât pentru a trece peste neajunsurile jocului, cât și pentru a aștepta o reducere de preț, pot să îi dea o șansă lui The Chant. Mai ales dacă au și o afinitate pentru filmele horror de categorie B.

The Chant
Părţi pozitive
  • premisă interesantă și poveste decentă, fără pretenții însă
  • structura lumii de joc și explorarea
  • muzica
Părţi negative
  • sistemul de luptă, cu aproape tot ce implică acesta
  • grafica de-a dreptul urâtă
  • poveste scurtă, ce poate fi terminată în 5-6 ore
Urmărește Go4Games.ro pe Google News