Xenoblade Chronicles X Definitive Edition Review: un JRPG în sfârșit pus în valoare

După succesul fabulos, demn de Champions League, al Xenoblade Chronicles (și mai ales al remaster-ului său de pe Switch), era firesc ca lumea să înceapă să vocifereze pentru o relansare a lui Xenoblade Chronicles X. Asta pentru că jocul original fusese lansat pe Wii U, prin 2015, fiind cumva umbrit de popularitatea scăzută a consolei. Și înțeleg că japonezii aveau de gând de prin 2018 să dea cu Chronicles X în piață, dar el a venit acum, la spartul târgului Switch-ului, înainte de marea lansare din iunie a variantei 2 a consolei de la Nintendo.

Și uite că în cele din urmă a venit și varianta Definitive Edition pe Switch, cu îmbunătățiri grafice, QoL (Quality of Life) features și sunet retușat. Dar, mai ales, cu acea nebunie de planetă numită Mira, care i-a marcat pe fani în 2015, și i-a ținut ocupați sute de ore. Pentru că orice titlu Xenoblade te duce cu gameplay-ul până în 90-100 sau chiar mai multe ore. Este rețeta japoneză a RPG-urilor…

Nicio legătură cu titlurile Xenoblade…

Dar ce e acest Chronciles X, de fapt? Îmi amintește de un interviu luat lui Dario Bonetti, antrenorul lui Dinamo la acea vreme, care folosea în italiană cuvântul magari, care, în limba română, înseamnă „probabil” sau „poate”. Ei bine, reporterul a revenit în limba română și l-a întrebat: „Cine sunt acești măgari, domnule Bonetti?”. Cam așa mă simt și eu acum când trebuie să răspund la întrebarea: „Ce este de fapt Chronicles X?”. Nu-i o continuare directă, nu-i un prequel, ci mai degrabă o ramură paralelă – o aventură science-fiction hardcore într-un open-world imens și nemilos, în care omenirea rămâne doar o relicvă a unei civilizații distruse. Adică te simți super mic, pe o hartă imensă, care te copleșește de-a dreptul.

Povestea – colonizare, alieni, palmares, dintr-astea

Acțiunea din Xenoblade Chronicles X se petrece în anul 2054. Pământul e pulverizat în urma unui conflict intergalactic. Umanitatea scapă în nave-arcă, iar una dintre ele, „White Whale”, ajunge pe Mira, o planetă străină, sălbatică și plină de mistere. Tu ești un soldat/mercenar fără memorie, povestea clasică a celor de la Monolith Soft, care se trezește într-o lume în care supraviețuirea nu este garantată, iar fiecare pas poate fi ultimul. Capsula care a aterizat cu bine este singura cu supraviețuitor, iar acela ești tu, îți pui barbă, schimbi culoarea părului, a pielii, îți dai cu cicatrice pe față, îți construiești personajul ca-ntr-un RPG clasic.

Povestea nu este la fel de emoționantă și nici atât de profundă precum în Xenoblade 1 sau 2, dar are o însemnătate aparte: explorarea conceptului de identitate, clonare, existență artificială, și locul omului într-un univers ostil. Nu este despre „salvarea lumii”, ci despre reconstruirea unei lumi noi. Ai un vibe de Battlestar Galactica sau Infanteria Stelară combinate cu Mass Effect sau Space Marine 1 și 2, dar făcut în stilul anime – adică un concept SF, cu umor japonez și ciudățenii, tot de la ei.

Pe parte de gameplay, libertate, frate, poate facultate…

Xenoblade X îți oferă o libertate pe care în puține jocuri o veți găsi. După primele ore, te vezi alergând în ecosisteme uriașe, urcând pe munți, evitând monștri de nivel 90, când tu ești abia la 10-11, și… visând la Skells – acei roboți gigantici transformați în nave, mașini și instrumente ale morții, pe care îi vezi încă din primele 2-3 ore ale jocului. Abia după vreo 2 ore intri în atmosfera jocului, asta ca să înțelegeți cât de mare este.

Și joci atât de mult, că dacă ești la liceu, chiar ai impresia că până când termini Xenoblade X Definitive Edition, cu siguranță vei prinde și examenul de bacalaureat, apoi te duci la o facultate, cu media de la BAC, și te bucuri de cele încă 9-10 ore pe care le oferă acest Definitive Edition.

Ce îmi place mult la Xenoblade…

Aș vrea să mă axez un pic pe lupte, pe partea de combat care este identică în aproape toate JRPG-urile de pe glob. Te pune față în față cu inamicul, tu alegi dintr-o serie de abilități și dai în inamic până cade sau dă el în tine până te lasă lat. Am observat în Chronicles, și recunosc că n-am jucat varianta de Wii U, o evoluție a sistemului din Xenoblade 1: în timp real, cu arts (abilități), cooldown-uri, sinergii între personaje și multe combinații posibile. Dar X adaugă Tactics, Overdrive și sistemul de TP care-ți permite să creezi combinații de lovituri devastatoare. Lupta e strategică, profundă, dar greu de pătruns la început – un zid de informații, dar care răsplătește răbdarea. În sensul că te plimbi în jurul inamicului în timpul luptei, poți face parry, poți să te ferești și în timpul ăsta tragi până la cooldown. Confruntărilor sunt super dinamice și mi-ar plăcea să văd așa ceva mai des în JRPG-uri.

Sincer, Mira este cea mai bine proiectată planetă din seria Xenoblade. Așa ecosisteme vaste cred că nu vezi în niciun joc, oricât am lăuda să zicem Ghost of Tsushima sau recentul AC Shadows, unde se schimbă super des anotimpurile și fenomenele meteo. Dar în Xenoblade Chronicles X sunt diferențe dramatice – de la junglele fluorescente din Noctilum, la deșerturile mortale din Oblivia, la munții înghețați din Cauldros. Fiecare pas constituie o revelație vizuală, iar verticalitatea lumii e înălțătoare. Iar când primești Skell-ul tău… e ca și cum ai fi primit Excalibur, fără să stai ca nebunul să-l smulgi din stâncă.

Un upgrade vizual considerabil

Versiunea Wii U arăta bine pentru vremea ei, am urmărit câteva clipuri HD pe YouTube, dar era ciuntită de rezoluție joasă și framerate fluctuant. Definitive Edition pe Switch vine cu o rezoluție mai mare, texturi retușate, draw distance mai bun și framerate stabilizat la 30 fps, chiar și în zonele intense.

UI-ul a fost refăcut, misiunile secundare sunt mai clare, iar sistemul de navigație a fost îmbunătățit – mulțumită feedback-ului de la fanii originalului, care s-au chinuit cu hărți prea încărcate și logica greoaie a „Affinity Missions”. E posibil să îl simțiți mai rece, ca joc, ca poveste nu e strălucitor, dar ce au făcut artiștii, pe parte de grafică, merită toți banii. Nu este un joc perfect, are și un grad de dificultate ușor, pentru cei care vor să treacă lejer prin poveste, iar personajele nu sunt memorabile. Voice-acting-ul în limba engleză este cam artificial și aș mai puncta la aspecte negative coloana sonoră. E acolo o amestecătură de dubstep, cu rock din ăsta industrial, de tip Rammstein, fără voce, o dubioșenie japoneză câteodată de neînțeles, mai ales dacă apreciezi muzica bună. E o ciorbă de burtă cu roșii și castraveți sau o shaorma cu mai multe sosuri, decât cărniță proaspătă și cartofi “făcuți de ei”.

Ce aduce Definitive Edition în plus?

Comparând cu ceea ce am văzut la jocul de pe Wii U, Definitive Edition de pe Switch aduce o grafică și sunet upgradate, navigație, hărți, quest tracking și skell-ul poate fi personalizat ușor. Ideea de craft e un pic misterioasă. Și se laudă dezvoltatorii cu un expansion epilog: o campanie bonus de 8-10 ore, care oferă aspecte inedite pentru fanii care au simțit că finalul era cam brusc…

Xenoblade Chronicles X: Definitive Edition nu este pentru oricine. Dar pentru cei care vor o experiență SF masivă, cu explorare uriașă, un univers în care te pierzi, la propriu, sistem de luptă complex și o lume care respiră în fiecare colț, rămâne o capodoperă în sfârșit pusă în valoare așa cum merită.