Driver: San Francisco Review: Pierdut în vis

| 26.09.2011
Driver: San Francisco Review: Pierdut în vis

Există numeroase jocuri care pur şi simplu nu inspiră încredere: fie părţile anterioare ale seriei au fost foarte slabe, fie campania de marketing realizată de publisher nu atrage cu mai nimic. în unele cazuri, o eventuală versiune demo mai puţin reuşită reuşeşte să amplifice genul acesta de impresie iniţială negativă. Cele mai rare sunt însă jocurile, care deşi „beneficiază” de un asemenea start nefericit, reuşesc până la urmă să-ţi schimbe complet părerea, dovedindu-se a fi produse neaşteptat de bune. Din această categorie face parte Driver: San Francisco.

Ce diferenţiază însă creaţia celor de la Ubisoft Reflections de vechile titluri ale seriei şi, mai ales, de oferta concurenţei, care se zbate să ofere jocuri cu maşini cât mai variate (vezi Need for Speed, DiRT, Gran Turismo etc.)? Dacă ar fi să ne limităm la comparaţia cu vechile titluri Driver, San Francisco este pur şi simplu un joc mult mai finisat, mai bine gândit, cu un fir narativ mai bine închegat. Totuşi, în noul Driver: San Francisco, povestea îmbunătăţită merge mână în mână cu anumite inovaţii de gameplay, care diferenţiază fără doar şi poate titlul produs de studioul Reflections de restul concurenţei.

Driver: San Francisco

În Driver: San Francisco, jucătorii au ocazia să reintre în pielea detectivului John Tanner, a cărui obsesie – criminalul Charles Jericho – nu-i dă nici acum pace. După ce Tanner s-a chinuit să-l captureze pe Jericho, acesta din urmă reuşeşte să scape din vehiculul blindat care-l transporta către o altă închisoare. Bineînţeles, are loc o urmărire ca-n filme pe străzile denivelate ale metropolei americane, aceasta sfârşindu-se cu un accident tragic, în urma căruia Tanner ajunge pe patul de spital, într-o comă profundă.

Din acest punct, Tanner îşi va trăi frustrările de zi cu zi prin intermediul unui vis, în care, ca de obicei, detectivul încearcă să dejoace planurile malefice ale lui Jericho. Lumea din vis nu este însă constrânsă de limitările celei reale, Tanner descoperindu-şi foarte rapid un nou „talent”. Astfel, pe lângă faptul că detectivul din San Francisco este un şofer înnăscut, acum acesta are şi posibilitatea de a-şi părăsi propriul corp şi de a „poseda” orice şofer din trafic. Această abilitate, numită de producători „shift”, deschide calea unui gameplay variat, cu „mijloace de exprimare” nemaivăzute în acest tip de jocuri.

Driver: San Francisco

Să luăm drept exemplu clasica urmărire a unor nelegiuiţi, la bordul unei maşini de poliţie. În alte titluri similare, şoferul virtual trebuie să conducă cât mai bine, să ajungă maşinile urmărite şi apoi să le ciocnească/blocheze pentru a le opri. În Driver: San Francisco nu te forţează nimeni să rămâi blocat în maşina poliţiei. Poţi foarte bine să apeşi butonul de „shift”, moment în care camera va urca undeva în nori, oferind o perspectivă completă asupra scenei urmăririi. Apoi, fără probleme, se poate lua controlul unei maşini care merge pe contrasens faţă de poliţie şi urmăriţi. Următorul pas este manevrarea respectivului vehicul drept în maşina criminalilor. Misiune îndeplinită cu succes.

Acesta este doar unul dintre scenariile gândite de Ubisoft Reflections, campania single player din Driver: San Francisco fiind plină ochi de tot felul de misiuni care profită de posibilităţile aproape nelimitate oferite de mecanica „shift”. Campania este împărţită în două parţi destul de bine delimitate între ele: misiunile legate de povestea propriu-zisă şi cele ce pot fi jucate „la liber”, doar pentru a dobândi cât mai mult Will Power (moneda de schimb folosită în visul lui Tanner). Cu ajutorul acestui Will Power, Tanner îşi poate achiziţiona noi garaje, noi maşini şi tot felul de astfel de bonusuri. Folosirea acestora este însă limitată la misiunile facultative ale jocului (curse prin oraş, realizarea de tot felul de trucuri etc.), povestea principală fiind o experienţă mult mai atent regizată.

Driver: San Francisco

Astfel, aventura lui Tanner se desfăşoară pe parcursul a opt capitole, parcurgerea acestora (fără a zăbovi prea mult prin misiunile secundare) putând fi realizată în cam 8 ore de joc efectiv. Progresia jocului se realizează într-un mod oarecum asemănător cu ce întâlneam în primul titlul al seriei Assassin’s Creed. Fiecare capitol are un scop, o misiune principală, care se poate debloca abia după ducerea la bun sfârşit a unor obiective secundare. Acestea se împart în trei mari categorii: misiuni în care trebuie realizate felurite cascadorii cu ajutorul maşinilor controlate, diferite tipuri de curse pe străzile din San Francisco sau misiuni ce implică rezolvarea de cazuri pentru poliţie.

Merită menţionate cursele în doi, în care Tanner capătă accesul la două maşini înscrise în aceeaşi competiţie, obiectivul fiind plasarea ambilor bolizi pe primele două locuri ale întrecerii. Odată adusă una dintre maşini într-o poziţie favorabilă, se poate face „shift” pe a doua, cea dintâi fiind lăsată în grija AI-ului. Acesta nu este însă îndeajuns de performant pentru a menţine maşina în fruntea plutonului, jucătorul fiind astfel nevoit să comute destul de des între cele două vehicule controlate. Este unul dintre puţinele cazuri când un AI deficitar chiar aduce o experienţă în plus, fără a fi extrem de enervant, cum se întâmpla în alte jocuri.

Driver: San Francisco

Chiar dacă toate modelele de maşini sunt licenţiate, nu vă închipuiţi că Driver: San Francisco este un joc prea serios: însăşi mecanica „shift” îndreaptă creaţia celor de la Reflections către segmentul arcade, în care vitezele nebuneşti şi accidentele spectaculoase primează în faţa unei eventuale simulări realiste a comportamentului maşinilor. Totuşi, într-o oarecare contradicţie cu orientarea arcade a jocului se află modul în care anumite maşini răspund la comenzi. Acestea sunt fie mult prea sensibile, fie prea greoaie, controlul stângaci, alături de scriptarea excesivă a unor misiuni, putând duce la momente destul de frustrante pe parcursul campaniei.

Acestea sunt totuşi îndulcite de umorul din Driver: San Francisco, destul de reuşit pentru un joc cu maşini. Atunci când Tanner intră în corpurile altor şoferi, are ocazia să participe la discuţiile purtate de aceştia cu pasagerii din maşinile lor. Reflections a profitat din plin de această ocazie, implementând în Driver: San Francisco mai toate scenariile posibile: elevul de la şcoală de şoferi care-şi îngrozeşte instructorul, studenţii asiatici care-şi pierd banii de facultate la curse, soţul naiv care-şi scapă nevasta de poliţie etc.

Driver: San Francisco

Aceasta notă de lejeritate este prezentă din plin şi în multiplayer-ul din Driver: San Francisco. Mecanica „shift” este şi aici în prim plan, jocuri de tipul leapşa (Tag) căpătând o nouă dimensiune atunci când jucătorii pot „sări” în ce maşină vor. Există şi un sistem de acumulare de experienţă, noi abilităţi pentru maşină, precum şi moduri suplimentare de joc putând fi deblocate prin avansarea în nivel. Pe parcursul testării, comportamentul jocului online pe PlayStation Network a fost ireproşabil. Mai mult, pe lângă componenta online, multiplayer-ul din Driver: San Francisco poate fi jucat fără probleme şi în split-screen, pe aceeaşi consolă.

Un rol foarte important îl joacă şi motorul grafic al jocului, al cărui principal atu nu este neapărat fidelitatea vizuală. Jocul arată suficient de bine pentru a nu deranja, cel mai important aspect fiind însă legat de framerate-ul său. Cei de la Ubisoft Reflections s-au dat peste cap şi au reuşit să pună la punct o tehnologie care, în ciuda posibilităţii de a sări din maşină-n maşină într-un San Francisco foarte aglomerat, rulează constant la 60FPS, indiferent de platformă.

Driver: San Francisco

De asemenea, este demn de laudă modul în care producătorii au reuşit să realizeze secvenţele cinematice care punctează momentele-cheie ale poveştii – o combinaţie inedită de filme precalculate (care arată excelent) şi scene realizate cu ajutorul motorului grafic.

Aşadar, în ciuda aparenţelor, Driver: San Francisco s-a dovedit a fi o experienţă proaspătă în peisajul actual al jocurilor cu maşini. Mecanica „shift” demonstrează că mereu pot fi aduse inovaţii într-un domeniu care stagnează nepermis de mult, iar abordarea nepretenţioasă, cu accent deosebit pe factorul distracţie, plasează noul Driver pe un loc fruntaş în topul celor mai reuşite titluri de curse ale anului. Need for Speed: The Run va avea mult de tras pentru a întrece creaţia celor de la Ubisoft Reflections.

Driver: San Francisco

Părţi pozitive
  • mecanica "shift" şi posibilităţile de gameplay rezultate din implementarea sa
  • misiunile numeroase şi distractive
  • multiplayer-ul, atât online cât şi splitscreen
  • framerate constant de 60FPS
Părţi negative
  • oarecare probleme de control pentru anumite maşini
  • unele momente frustrante pe parcursul campaniei