Atelier Yumia The Alchemist of Memories & the Envisioned Land Review: definiția repetiției

Există jocuri care cer atenție și jocuri care cer îngăduință. Atelier Yumia: The Alchemist of Memories & the Envisioned Land cere, din păcate, prea mult din cea de-a doua. Într-o serie care a reușit, de-a lungul timpului, să transforme banalul în poezie, acest nou capitol pare un manuscris palid, cu coperți frumoase, dar pagini goale.

Yumia este o protagonistă decent „desenată”, dar narativ suspendată într-un vid de evenimente previzibile. Expediția ei în ruinele imperiului Aladiss promitea mister și gravitate, dar ceea ce primești seamănă mai mult cu un jurnal de bord scris în grabă, plin de metafore reciclate și teme tratate superficial. Lumea este vastă, dar pustie în esență, iar dialogurile rareori trec de nivelul unui haiku neterminat.

Revenind la aspect, sincer, nu știu ce au japonezii, dar tind spre un softporn care, câteodată chiar nu are nicio legătură cu subiectul… De atâția ani vor să spună ceva, să transmită un puternic mesaj erotic, dar nu ăsta ar trebui să fie țelul. Grafica din Atelier Yumia este, fără îndoială, frumoasă — dar numai la prima vedere. Modelele personajelor sunt detaliate, iar mediile naturale, cu păduri și câmpii largi, sunt construite cu o atenție deosebită la texturi și iluminare. Însă, acea frumusețe superficială se estompează rapid în fața unei lipse de profunzime.

Lumea pare prea liniștită și prea statică. Poate că asta face parte din farmecul seriei, dar, aici, lipsa de mișcare a decorului creează o senzație de imobilitate. Detaliile se repetă, iar spațiile vaste, care ar trebui să îți stimuleze curiozitatea, devin, pe măsură ce înaintezi, doar culoare și formă — fără narativ sau interactivitate reală.

Ce ar fi putut fi un univers viu, în care detaliile capătă sens pe măsură ce progresezi, rămâne doar o iluzie. Imaginile sunt foarte „curate”, dar reci, prea perfect realizate, dar lipsite de acea patină de viață care ar fi făcut jocul cu adevărat memorabil.

Gameplay, pe dintr-astea ieftine

La suprafață, Atelier Yumia împrumută elemente moderne din action-RPG-urile contemporane: lupte în timp real, schimburi dinamice între personaje, evadări precise, contraatacuri rapide. Dar sub acest înveliș de mobilitate aparentă, se ascunde o structură previzibilă și leneșă.

Luptele devin, în scurt timp, automate – aceeași succesiune de mișcări, aceleași efecte vizuale reciclate, aceiași inamici cu variații cromatice. Sistemul de upgrade este superficial, iar alchimia, deși centrală tematic, e redusă la o combinație de materiale și culori fără adevărat impact strategic. Nu există acel sentiment de „descoperire” pe care alte titluri Atelier îl stârneau când reușeai o rețetă complicată sau inventai ceva inutil, dar splendid. Aici, e doar grind și cifre. Vezi toate resursele, culege aia, mai sparge un cristal, mai dă într-o piatră, mai arde-o pe nașa la pălămidă, că e putredă, mai uită-te la Rapid – Dinamo, deși FCSB e campioană, fix așa este și jocul ăsta, o repetiție și un grind care riscă să devină obositoare.

Luptă fără nerv, alchimie fără sevă

Combatul în timp real este fluent doar la prima vedere. După câteva ore, devine evident că dinamica e redusă la o succesiune de reflexe previzibile. Schimbarea de ritm față de sistemul pe ture ar fi trebuit să deschidă orizonturi – în schimb, închide uși.

Alchimia, motorul central al oricărui titlu Atelier, este aici redusă la un algoritm de crafting anost. Ceea ce altădată părea un act de creație migălos și satisfăcător e acum un checklist cu artificii vizuale.

Explorarea? Fragmentată. Lumea este mare pe hartă, dar împărțită în zone mici, încărcate lent și lipsite de verticalitate sau mister. Puzzle-urile sunt rare, iar sidequest-urile nu îmbogățesc deloc experiența — doar o lungesc.

Muzică frumoasă, fără a fi memorabilă

Muzica, marca Gust, rămâne delicată și bine produsă — dar nu memorabilă. Temele orchestrale sunt pastelate, uneori chiar emoționante, însă se topesc în fundal fără să lase o amprentă. Nu există acea piesă care să te urmărească după ce închizi jocul, nici acel moment în care sunetul completează vizualul într-o simbioză perfectă.

Voice acting-ul japonez este competent, dar și el suferă de lipsa unui scenariu cu nerv. Personajele vorbesc corect, dar fără intensitate sau vulnerabilitate reală. Tăcerile, care ar fi putut spune mai mult, sunt doar pauze goale între două linii de dialog.

Nici lumea nu scapă de această boală a repetiției. Zonele se aseamănă între ele într-un mod derutant, iar misiunile – fie ele principale sau secundare – sunt în mare parte o succesiune de „mergi acolo, ia asta, ia-o de la capăt”. Atelierul, deși customizabil, rămâne un spațiu inert, lipsit de o personalitate reală. Este o carcasă fără miez. Adică poți să pui acolo ce vrei tu, că la un moment dat te simți ca la un showroom de mobilă ieftină.

Un vis slab distilat

Atelier Yumia e o încercare de reinventare care nu are curajul propriilor ambiții. Vrea să fie liric, dar sună plat. Vrea să fie vast, dar e superficial. Vrea să spună o poveste memorabilă, dar îți rămâne în minte doar pentru că te întrebi constant cât o mai fi până la final. Din postura cuiva care a intrat în această experiență cu așteptări reale — nu de revoluție, dar măcar de reverie — nu pot să nu mă simt dezamăgit. Jocul are o structură promițătoare, dar tot ce e esențial pare tratat cu o grabă de neiertat. N-am simțit mirare, nici tensiune, nici melancolie — doar o moliciune constantă, ca o carte frumos legată, dar scrisă “pe pilot automat”.