Pragmata Review: o “fuziune captivantă” de idei și genuri

În condițiile in care industria trece prin momente dificile, numeroase companii acuzând costurile în creștere pentru dezvoltarea jocurilor și o oarecare plafonare în ceea ce privește publicul interesat, Capcom reprezintă o excepție. Și una extrem de fericită pentru gameri, publisher-ul japonez continuând să lanseze jocuri bune și foarte bune, la intervale de timp decente. Spre exemplu, abia ce am primit în februarie Resident Evil Requiem, iar Capcom deja revine cu o nou titlu de excepție: Pragmata.

Ce-i drept, Pragmata a fost anuțat acum mulți ani, odată cu prezentarea de debut a consolei PlayStation 5, dar a fost scos de la naftalină relativ recent, într-un ritm accelerat. Am avut parte și de un demo jucabil, precum și de un scenariu mai puțin întâlnit în peisajul actual al jocurilor video: devansarea datei de lansare. Așadar, urmează să apară mai devreme, dar la mulți ani după ce fusese dezvăluit inițial. Dar îi iertăm pe cei de la Capcom, rezultatul final fiind foarte, foarte bun.

De ce am insistat asupra faptului că a trecut foarte mult timp de la trailer-ul de debut al jocului? Pentru că, până am pus mâna pe demo-ul pentru Pragmata, nu prea am înțeles despre ce este vorba în joc. Să le luăm însă în ordine. În materialele de promovare oficiale, Capcom a utilizat expresia „fuziune captivantă” pentru a descrie gameplay-ul din Pragmata. Îndrăznesc să merg un pic mai departe, termenul acesta de “fuziune” putând fi utilizat pentru a descrie mai multe elemente ale acestei experiențe ludice.

Fuziuni narative și emoționale

Pornim cu povestea. Nu cred că producătorul a programat Pragmata pentru a se sincroniza cu noua misiune Artemis II care a dus astronauții americani aproape de Lună, dar este o coincidență fericită. O primă “fuziune” între real și imaginar, probabil întâmplătoare, dar bine venită pentru a atrage mai multă atenție asupra jocului propriu-zis. După cum v-ați putut da seama deja, acțiunea are loc pe Lună, într-un viitor în care omenirea deja a construit o bază impresionantă pe satelitul natural al Pamantului.

Ca partea a unei echipe de intervenție chemate în urma unor apeluri de urgență, Hugh Williams dă peste o bază lunară complet părăsită, menținută în funcțiune doar de sistemul de roboți aflați sub gestiunea unui AI ostil. La începutul aventurii sale, Hugh o întâlnește pe Diana, un android uman cu aspectul unei fetițe, “fuziunea” dintre cei doi fiind, de departe, cea mai importantă din Pragmata.

Pe de-o parte, avem parte de legătura sentimentală dintre cei doi. Sincer, după ce am trecut prin experiențele din The Last of Us sau God of War, nu credeam că voi mai întâlni “povești cu copii” care să mă atingă precum relațiile construite în aceste jocuri. Pragmata reușește însă acest lucru: Diana este o fire curioasă, nevinovată, mereu interesată atât de descoperirea unor lucruri noi, cât și de părerile altora despre ea. Aparent se comportă ca un copil, dar cu o profunzime a gândirii mult mai complexă. Lucrurile pe care le descoperă și le învață fie alături de Hugh, fie direct de la acesta o transformă încet, de la statutul de unealtă necesară pentru supraviețuire, la cel de ființă (umană?) iubită și apreciată. La rândul său, Hugh evoluează, de la fire nu prea sociabilă, către ceea ce ar putea fi considerat un mentor și, mai apoi, un veritabil părinte, capabil să facă cele mai mari sacrificii pentru copilul său.

Deși jocul are și o poveste propriu-zisă, în care afli (prin dialoguri, jurnale și mesaje scrise sau înregistrări holografice) ce s-a întâmplat pe baza lunară, cum au dispărut oamenii și de ce, momentele cu adevărat memorabile sunt cele în care Hugh și Diana se joacă de-a v-ați ascunselea sau în care micuța androidă, ghidată de protagonist, descoperă jucăriile, obiceiurile sau peisajele de pe Terra. Pentru asta merită, în primul rând, să parcurgi Pragmata până la final.

Fuziuni de gameplay și inspirație

Apoi, apare în discuție “fuziunea” la care cei de la Capcom se refereau inițial: cea dintre secvențele de shooting în care îl controlezi pe Hugh și cele de hacking, inițiate de Diana. Mai pe înțelesul tuturor, adversarii pe care îi vei întâlni în Pragmata sunt aproape invulnerabili în fața armelor pe care Hugh le are la dispoziție. Astfel, trebuie parcursă (măcar) o secvență de hacking pentru fiecare în parte, realizată sub forma mișcării unui cursor pe o grilă – din poziția de start până la cea finală – cu ajutorul butoanelor XYAB, cerc, pătrat, triunghi și X sau direct al mouse-ului, în funcție de platforma aleasă. În funcție de gradul de pericol al oponentului înfruntat, aceste “grile” devin tot mai comlexe, se aglomerează cu piedici, dar și elemente ajutătoare.

Acestea din urmă sunt reprezentate de abilități de hacking suplimentare, consumabile, cu care poate fi “echipată” Diana: unele vor aplica damage suplimentar la finalizarea secvenței de hack, altele vor evidenția punctele sensibile ale adversarului, unele îl vor încetini, îl vor electrocuta etc. Totul este să le gestionezi corect, “culegându-le” cu pionul tău pe cele necesare atunci când parcurgi traseul pe “grila de hack”.

Evident, odată hack-uiți, adversarii devin vulnerabili în fața arsenalului lui Hugh. Nici aici nu ducem lipsă de multiple opțiuni, pentru toate gusturile: de la pistolul (și, mai târziu, mitraliera) din dotare și până la sticky bombs, lansatoare de rachete, lasere, shotgun-uri cu energie sau chiar chiar clone ale personajului principal, care pot atrage atenția adversarilor pentru o perioadă limitată. Ceea ce trebuie să rețineți este că toate acestea sunt inutile în lipsa unui hack eficient. Iar, odată acea etapă parcursă (sau repetată, va fi nevoie de multe astfel de repetări spre sfârșit), fiecare tip de inamic are propriile slăbiciuni și ar fi recomandată o anumită combinație de hack-uri și arme pentru a-i face față. Din nou fuziuni peste fuziuni.

Și dacă tot a venit din nou vorba despre acest termen, cel de “fuziune”, lăsând la o parte aceste secvențe de acțiune, Pragmata propune o veritabilă “fuziune” de influențe și elemente împrumutate din alte titluri. Pe de-o parte, există și secvențe de platforming facilitate de propulsoarele cu care este echipat costumul de astronaut al lui Hugh. Există și un spațiu sigur în care poți admira elementele colecționabile întâlnite în joc, dar și unde, grație resurselor strânse, poți upgrada armele, elementele de hacking, armura protagonistului sau poți juca “bingo” sau v-ați ascunselea pentru bonusuri suplimentare. De asemenea, lumea de joc, bazată pe niveluri individuale, este presarată de “scurtături” către acest “safe space”; aici apar și elemente de extraction shooter – “mă retrag în adăpost pentru a menține resursele dobândite și pentru a le folosi pentru upgrade-uri…” sau cele inspirate din titluri souls-like – “… dar sunt conștient că o astfel de pauză va readuce la viață toți inamicii doborâți deja”.

Nivelul de dificultate este însă destul de bine echilibrat, fără vârfuri frustrante sau alte astfel de elemente care te-ar putea îndepărta de joc. O oarecare excepție este reprezentată de bătălia cu boss-ul final, nu neapărat dificilă, dar de lungă durată. Per total, avem parte de aproximativ 14 ore de gameplay pe dificultatea standard (contorul in-game indică 12 pentru ultima salvare), care pot fi prelungite cu un nou nivel de dificultate mult mai dificil (Lunatic), un nou mod de joc (Unknown Signal, cu o porțiune nouă, mult mai dificilă, disponibilă înainte de final) sau New Game+.

Fuziuni audio-video

După cum ne-au obișnuit în ultima vreme, Capcom au construit și acest joc cu ajutorul motorului grafic RE Engine. Iar asta se traduce prin grafică extrem de arătoasă, redată la 60 de cadre pe secundă, indiferent de platformă. Ca bonus vizual, atmosfera sterilă de pe Lună este deosebit de bine redată grație abundenței de reflexii cu Ray Tracing, prezente din plin în versiunea pentru PlayStation 5 Pro, pe care am avut ocazia să o testăm.

Tot pe PS5 Pro există și un mod Ultra High Framerate, care deblochează framerate-ul peste limita de 60 de cadre pe secundă. Cât despre sacadări, nu am întâlnit așa ceva în gameplay, singurele momente când am simțit că performanța este șubrezită fiind pe parcursul unora dintre ultimele secvențe cinematice din joc, care oricum nu sunt interactive.

Când vine vorba de sunet, muzica își face treaba într-un mod discret, cedând prim planul dialogurilor dintre Hugh și Diana, excelent interpretate, chiar dacă numele actorilor – David Menkin și Grace Saif – nu sunt foarte cunoscute.

Concluzie

După Resident Evil Requiem, Capcom dă lovitura pentru a doua oară la rând cu acest Pragmata, o “fuziune” de idei, trăiri, mecanici de joc și tehnologie căreia nu prea ai ce să îi reproșezi. Actualizarea și gestiunea acțiunii cu ajutorul secvențelor de hacking, dar și relația strânsă și credibilă dintre Hugh și Diana sunt punctele forte ale jocului, pe care niciun pasionat de astfel de medii de divertisment moderne nu ar trebui să-l rateze.