Resident Evil Requiem Review: cele două fețe ale răului

Față de alți publisheri și dezvoltatori cu pretenții, Capcom s-a remarcat în ultimii ani nu doar printr-un calendar constant de lansări, ci și grație calității indubitabile a acestor jocuri. Iar, dintre toate, poate cel mai mult a ieșit în evidență seria Resident Evil, care, de la RE7: Biohazard și până acum, a primit noi titluri, cu precizie de ceasornic elvețian. Secretul a constat în alternarea remake-urilor jocurilor clasice din serie – cum ar fi Resident Evil 2, Resident Evil 3 și Resident Evil 4 – cu aventurile horror complet noi: Resident Evil 7: Biohazard, Resident Evil Village și, acum, Resident Evil Requiem.

Mai mult, jocurile seriei apărute în ultimul deceniu (toate cele amintite mai sus) au oscilat fie între o nouă abordare horror, first person, bazată pe tensiune continuă, management eficient de resurse și atmosferă apăsătoare, și abordarea ceva mai bazată pe acțiune, din perspectivă third person, unde personajul principal are arsenalul și tăria de caracter necesare pentru a doborî armate întregi de morți vii.

Două personaje jucabile, două filosofii de gameplay

Ei bine, Resident Evil Requiem își propune să mulțumească ambele categorii de fani ai seriei, oferind două personaje jucabile, fiecare cu propriul său stil de gameplay. Protagoniștii multipli nu sunt o noutate pentru serie, Capcom încercând ceva similar și în Resident Evil 2 sau Resident Evil 6, însă, în acele cazuri, jocul era fie axat pe survival horror (RE2), fie pe acțiune (RE6). În plus, fiecare personaj avea propria sa mini-campanie: terminai povestea cu X, treceai apoi la Y și tot așa.

În schimb, în Requiem, poveștile celor doi eroi se întrepătrund, acțiunea trecând, în anumite momente, într-un mod foarte dinamic, de la unul la celălalt. Pe de altă parte, există și segmente prelungite de gameplay din perspectiva fiecărui personaj, pentru a “simți” cu adevărat ce au de oferit aceste abordări.

Să facem cunoștință însă cu eroii noștri: jocul începe alături de Grace Ashcroft, fiica jurnalistei Alyssa Ashcroft, trecută prin trauma pierderii propriei mame și acum ajunsă analistă FBI. Chemată să investigheze o crimă, Grace este rapită de un personaj sinistru, regăsindu-se, mai apoi, prizonieră în azilul Rhodes Hill. Acesta este locul în care se desfășoară majoritatea porțiunii în care jucătorii au ocazia să o controleze pe Grace, fiind asemănător, ca formulă, cu conacul Spencer din primul joc al seriei.

Grace este firavă, lipsită de ajutor sau de abilități serioase de luptă, și trebuie să-și gestioneze inventarul limitat pentru a-și găsi calea prin azilul acum plin de zombies. Acestea au fost, de departe, segmentele mele favorite din Resident Evil Requiem, trăite într-o tensiune constantă: confruntarea cu cel mai banal tip de zombie poate fi suficientă pentru ca Grace să-și piardă viața, în doar câteva secunde. Dar, observând cu atenție mediul înconjurător, poți găsi rute alternative, poți anticipa comportamentul inamicilor și poți folosi anumite obiecte din inventar pentru a-ți atinge obiectivele.

Ca o noutate absolută pentru serie, acum morții vii din azilul Rhodes Hill își păstrează obiceiurile primare din timpul vieții: bucătarul va continua să tranșeze carne în bucătărie (sau pe tine, dacă te zărește și urmărește), majordomii vor fi preocupați să închidă și să deschidă luminile din clădire, doctorii păstrează la îndemână bisturiele din dotare, o fostă cântăreață încă dansează și cântă într-un mod sinistru, iar femeile de serviciu sunt preocupate să șteargă toate petele de sânge pe care le întâlnesc.

Anticipând și exploatând toate aceste moduri de comportament, reușești să faci față acestor amenințări și cu ajutorul unor trucuri noi. Spre exemplu, Grace se poate folosi de un aparat care colectează sânge infectat pentru a realiza, cu ajutorul sistemului de crafting din joc, niște injecții capabile să elimine “din prima” un zombie afectat, sau, dimpotrivă, stimulatoare care o readuc pe linia de plutire, dacă a fost “șifonată” anterior de vreun mort viu. Evident, sistemul de crafting nu este nou pentru fanii seriei și acum existând posibilitatea de a pune cap la cap, folosind formule pe care le descoperi pe parcursul jocului, muniție suplimentară, ierburi de vindecare, upgrade-uri permanente pentru viață etc.

Nu lipsesc nici inamicii invincibili, de tipul lui Mr. X (din RE2) sau Nemesis (din RE3), însă și aceștia au acum comportamente mai previzibile, pentru a acomoda gameplay-ul de tip stealth caracteristic segmentelor parcurse alături de Grace. Spre exemplu, lumina îi va deranja profund pe unii dintre aceștia, cheia fiind pornirea la timp a lustrelor, proiectoarelor sau lămpilor din mediul înconjurător. Alții vor avea niște rute prestabilite de a „bântui” prin azil, care, odată învățate, îți vor permite să îi ocolești cu relativă ușurință.

La scurt timp după ce Grace este răpită, în scena întră deja veteranul Leon S. Kennedy, care anchetează, la rândul său, seria de crime care atrăsese atenția FBI-ului. Încă din primele momente alături de Leon simți că lucrurile sunt diferite, aproape complet: acesta nu mai este polițistul începător din Resident Evil 2, poate căra cu el un veritabil arsenal și este mult mai experimentat și rezistent împotriva monștrilor.

Cireașa de pe tort este noul său topor, care conferă o nouă doză de complexitate luptelor corp la corp. Spre exemplu, poți trage cu pistolul în piciorul unui zombie, iar când acesta își pierde echilibrul și îngenunchează, îl poți ataca cu o lovitură melee (întocmai ca în RE4), iar, apoi, odată doborât, îi poți reteza sau sparge direct capul cu noul topor din dotare. Acesta va servi, de asemenea, pentru a para loviturile inamicilor înzestrați, la rândul lor, cu arme. Arme pe care, la nevoie, Leon le poate folosi la rândul său.

În timp ce Grace trebuie să-și conserve puțina muniție pe care o are la dispoziție, Leon este răsfățat cu arme care „îi pică” în cele mai convenabile momente (cum ar fi o pușcă cu lunetă necesară pentru a elimina de la distanță niște zombie amenințători) și, mai târziu, chiar are la dispoziție un magazin de unde își poate procura arme noi, muniții, armură sau upgrade-uri pentru arsenalul disponibil. Iar creditele sunt suficiente, fiind acordate în funcție de câți inamici își doboară protagonistul.

Ce aș putea critica un pic este o oarecare monotonie a porțiunii principale din joc parcurse alături de Leon, care îi duce pașii pe străzile ponosite ale unui Raccoon City complet distrus acum mulți ani. Totul pare maro și lipsit de viață aici, aducând aminte oarecum de estetica plictisitoare și previzibilă a unor jocuri din „era Xbox 360”. Gameplay-ul nu are însă la bază doar schimburile de focuri și bătăliile directe.

În cazurile ambelor personaje, este încurajată explorarea, descoperirea unor arii secrete, care nu sunt obligatorii pentru parcurgerea poveștii, fiind răsplătită cu item-uri sau upgrade-uri prețioase. În partea lui Leon, parcă se simte un pic și influența unor jocuri precum The Last of Us Part II, într-un mediu cvasi open-world cu porțiuni de oraș, în care, de cele mai multe ori, trebuie să explorezi fiecare clădire, parcare sau bază părăsită pentru a dobândi elementele de care ai nevoie pentru a progresa.

Ciudățel este însă nivelul scăzut de rezistență al unor boși pe care Leon îi va înfrunta pe parcursul aventurii sale, inclusiv cel final. Pe dificultatea Standard (Modern), în care ai parte de autosave-uri, pe lângă mașinile de scris uzuale, câteva focuri de shotgun bine țintite sunt suficiente pentru a reduce la tăcere inamici care îți mâncau zilele în RE2. Există, pe lângă Easy, și dificultatea Standard (Classic), în care Grace va avea nevoie de panglici de cerneală (Ink Ribbons) pentru a salva la mașinile de scris.

În total, contorul in-game a arătat 14 ore la prima parcurgere completă a campaniei din Resident Evil Requiem, pe nivelul de dificultate Standard (Modern). Consola, în schimb, indica că am petrecut 20 de ore în joc. Probabil că jocul nu contorizează și secvențele cinematice sau reluarea unor checkpoint-uri atunci când mori. Completarea jocului este răsplătită, de asemenea, cu deblocarea unui nivel de dificultate superior: Insanity. De asemenea, anumite provocări de pe parcursul campaniei sunt recompensate cu puncte cu ajutorul cărora, din meniul principal, puteți debloca modelele personajelor, artwork-uri etc.

Magie neagră de la Capcom

Grafic, Resident Evil Requiem arată și se mișcă excelent. Am avut la dispoziție, pentru testare, ediția pentru PlayStation 5 a jocului și, spre surprinderea mea, aceasta nu dispune de obișnuitele moduri de afișare Performance sau Quality. În schimb, jocul rulează mereu la 60 de cadre pe secundă, cu un nivel vizual la care alți producători nici nu visează (am întâlnit niște sacadări superficiale abia spre sfârșit, în cadrul unor secvențe cinematice).

Nu știu ce magie neagră a conceput Capcom cu acest RE Engine pe care îl utilizează de la Resident Evil 7: Biohazard încoace, însă jocul de față se prezintă într-un mare fel, fiind însă și optimizat exemplar. Dacă aș căuta totuși un nod în papură, aș putea indica părul personajelor drept un pic cam țeapăn, precum și reflexiile de tip SSR (screen space reflections), care mai generează unele artefacte. Nu am remarcat ca jocul să folosească Ray Tracing, însă aici s-ar putea să mă înșel, doar luminile fiind reflectate în suprafețele lichide, geamuri sau oglinzi (din orice ungi ai privi). Probabil că pe PC va arăta și mai bine, însă nu pot să mă plâng de aspectul si optimizarea excelente de pe PlayStation 5.

În ceea ce privește componenta audio, nimic de reproșat cu adevărat jocului. Poate doar faptul că Grace, câteodată, are o voce un pic cam panicată, în timp ce, în anumite dialoguri, Leon sună, mai mult decât ar fi cazul, ca un bad-ass căruia nu îi e frică de nimic.

Fan service cât cuprinde

Iar ca mențiune finală, Resident Evil Requiem nu se sfiește să aducă și fan service comunității care a fost alături de serie de aproape trei decenii. Pe parcursul aventurii lui Grace și Leon veți întâlni personaje familiare, monștri și inamici emblematici, tot felul de referințe la trecut și, nu în ultimul rând, povestea va progresa într-un mod cu adevărat semnificativ.

Dacă mă întrebați pe mine, prefer abordarea bazată pe tensiune si horror adevărat din porțiunea jucată alături de Grace, așa cum am iubit părțile de început din RE7 Biohazard și Resident Evil 4. Partea cu Leon, deși alertă, plină la rândul său de amintitul fan service și deloc rea, parcă pălește în comparație cu atmosfera din azilul Rhodes Hill. Sigur, puteți comuta perspectivele first/third person după cum doriți, în cazurile ambelor personaje, însă parcă prefer să fiu prizionieră neajutorată într-un ospiciu ai cărui locatari au luat-o razna decât un soldat în ruinele unui oraș post-apocaliptic. Cel puțin într-un joc video.

Astfel, deși după primele ore de joc eram convins că acesta va fi primul joc al seriei Resident Evil care va încasa nota maximă, cea de-a două jumătate din Resident Evil Requiem m-a adus cu picioarele pe pământ. Avem de-a face în continuare cu un joc foarte bun, dar nu cel mai reușit titlu din serie.